Ce carte admirabila a scris Adela Dinu despre ceea ce e cel mai putin admirabil in noi! Adica despre vointa noastra de a construi utopii - deloc descurajata de detaliul ca, absolut intotdeauna, toate utopiile puse in practica ajung cele mai atroce distopii. Din lemnul stramb al omenirii, observa Kant in eseul despre istoria universala din 1784, nu se poate construi nimic perfect drept. Isaiah Berlin a facut din observatia lui Kant teza lui centrala de respingere a utopiilor si adoptare a pluralismului. Adela Dinu alege sa studieze feeriile monstruoase ale anti-pluralismului; instrumentarul ei e de o raceala stiintifica (durandian, clasificandu-le dupa regimul diurn si cel nocturn al imaginatiei distopice in distopii martiene si distopii venusiene), dar pledoaria ei e pasionala. Nu se poate, spune Adela Dinu in subtext, ca omul sa fie numai ceea ce se reflecta in oglinda neagra a distopiilor. Ea clasifica monstruosul din noi, in diacronia lui distopica - pentru a defini, apofatic, prin negatie, partea noastra de lumina. Nu putem fi numai intunericul din noi; vocatia distopica a omului e ceea ce deopotriva distruge umanul -, dar marturiseste, fie si prin antifraza, nevoia noastra de lumina. E, asadar, o documentare a raului din noi - din care iesi deopotriva dezgustat de maladia distopica a umanului, dar si convins ca umanul in care specia a crezut dintotdeauna exista.
Radu Vancu
Cartea Adelei Dinu este o calatorie erudita si pasionata spre marginile imaginatiei. Spatiul distopic traduce, prin arhitectura lui nelinistitoare, ambitia demonica de planificare a mintii umane. Perfectiunea trece prin hedonism sau prin teroare. Omul este zidit in inchisoarea ideilor : iata universul pe care textul critic al Adelei Dinu il redescopera, pentru cei de astazi.
Ioan Stanomir
)
