Traducere din limba rusa, prefata si note de Petru Istrate
Am inceput sa scriu, avand un scop tainic. De-a lungul anilor am remarcat ca exista artisti, in frunte cu admiratorii lor, care nu sunt interesati de sport, iar, de fotbal – cu atat mai putin. Din fericire, sunt putini. Si, din contra, am cunoscut sportivi si suporteri infocati, pentru care arta, in special, teatrul, reprezinta o adevarata himera. Din pacate, sunt multi. Asta m-a indispus adesea si chiar m-a iritat. Atunci mi-a venit ideea sa scriu o carte intr-o forma accesibila tuturor. Lecturand cartea, „sportivii” vor afla mai multe despre artisti si arta, iar „oamenii de teatru” – despre sport si eroii lui.
Kota Maharadze
Kota Maharadze in Reportaj fara microfon face o incursiune in lumea sportului si a artei apartinand, in primul rand, Georgiei, adunand istorii si amintiri fascinante din spectacolul sportiv, jurnalistic si teatral, avand in preajma, evocand sau jucand alaturi de atatea personalitati: de la hipism (Aleosa Haindrava) la balet (Vahtang Ceabukiani), de la teatru si film (Veriko Andjaparidze, Sofiko Ciaureli, Vladimir Ivanovici Nemirovici-Dancenko, dar si rusii Konstantin Stanislavski, Vasilii Kacealov, Tatiana Veceslova) la literatura (Vladimir Maiakovski, Konstantine Gamsahurdia, poetii si prozatorii rusi Serghei Esenin, Evgheni Evtusenko, Lev Nikolaevici Tolstoi, Fiodor Mihailovici Dostoievski, romancierul francez Alexandre Dumas-fiul, dramaturgul englez William Shakespeare) si, desigur, la sportul-rege (Boris Paiceadze si pleiada de jucatori ai lui „Dinamo” Tbilisi, castigatori ai Cupei Cupelor, in frunte cu „inegalabilul” David Kipiani si antrenorul emerit Nodar Ahalkati). In final, Maria Sa, Microfonul accepta rolul celuilalt „stapan”, unul cel putin la fel de important, „disputa” lui Maharadze, dintre „eul actoricesc” si „eul jurnalistic” incheindu-se cu o remiza de aur, in beneficiul sportului si culturii Georgiei (si nu numai) din perioada sovietica si postsovietica.
Petru Istrate
|
)
