Asocierea poeziei cu mistica, apropierea pina la identificare a poetului de profet sau chiar de mistic au devenit, de multa vreme, un loc comun al antropologiei, istoriei, esteticii si criticii literare. Abalele Brcmond si Jacques Maritain, de pilda, au remarcat faptul ca poetul si misticul au experiente similare, si unul si celalalt vrea sa patrunda in acea obscuritate - la noche oscura", cum scria Sfintul loan al Crucii - in care nu pot intra prin sine", in stare de normalitate perfecta (conforma cu canoanele psihologiei academice), ci dincolo de sine"; si misticul si poetul pindesc" momentul de iluminare, de rapire din sine" care sa-i faca apti a intui ceea ce nu pot intelege. Pentru poet, necunoscutul inseamna omul, universul, Dumnezeu; pentru mistic - Marele Tot care este Dumnezeu. Misticului ii este de ajuns intrarea in mister, prinderea" lui, poetul vrea sa-1 comunice si celorlalti, sa-1 formuleze in cuvinte. Putini mistici au fost si poeti adevarati - intre ei, spaniolii Raimundus Lullus (Ramon Llull, 1235- 1315), Teresa de Avila si Sfintul loan al Crucii (1542-1591) - Ei au implinit dubla exigenta a credintei si a esteticii poeziei.
Cum poezia - cea mistica nu constituie aici o exceptie - nu se creeaza in afara unei culturi poetice, lirica Teresei de A vila nu poate fi considerata decit in context: in acela al propriei opere si iri cel al marelui context al trecutului si al veacului al XVI-lea.
Prima constatare ce se impune la lectura celor 31 de poeme mistice este aceea ca ele distoneaza, ca structura stilistica, in comparatie cu operele in proza ale autoarei. Daca proza Teresei de Avila este inflamant" - baroca, uneori prolixa, cu un gust nedisimulat pentru amestecul formelor de comunicare literara folosite in epoca, fara retineri clasice", poezia unde spre expresia directa, limpede, pe alocuri chiar austera, cu imagini, s-ar zice, stereotipe; ea face loc, in simplitatea ei stilistica, doar modalitatii dialogice motivata atit la nivelul misticii, cit si la cel poetic: cele mai multe poeme ilustreaza asa-numita Rollenlyrik" (lirica a rolurilor).
Stilul colocvial, de dialoghi" al poemelor este unul al modului de existenta intelectuala al epocii. Sub inriurirea neoplatonismului italian, la curtile princiare europene si in cercurile intelectuale elitare se discuta mult sopra lo amore" (Ficino), obiectul dezbaterilor il constituia adesea o cazuistica a amorului spiritual, platonic", opus celui obstesc", al trupului. Misticii extind acest gen de disputa in sfera interesului lor, acela al comuniunii cu divinitatea. Dialogul devine astfel, alaturi de contemplatie si rugaciune, o modalitate de aprop (r) iere a misterului divin si, totodata, o forma de a-1 exprima.
|
)
