Daca am incerca sa definim modernitatea prin citeva trasaturi caracteristice, atunci ar exista cel putin patru ce nar putea lipsi dintro ipotetica clasificare. Nasterea capitalismului, procesul de laicizare al societatii, nationalismul si, nu in ultimul rind, aparitia mitului statal sint doar citeva directii, prezentate aici doar ca parti ale unui demers, fara indoiala, interdisciplinar si care vizeaza o posibila conceptualizare a modernitatii dintro perspectiva minima, ilustrind chiar o valenta pedagogica. Intrun sens mai profund cum bine scria Horia Roman Patapievici referinduse la modernitatea a insemnat ruptura de Dumnezeu si construirea unei societati a carei nu era data de respectarea ierarhiei, asa cum aceasta fusese imaginata de omul medieval, ci de o continua revolta, tradusa printro cadere in temporalitate . Raportul dintre desacralizarea societatii, inteleasa si ca devalorizare a dimensiunii institutionale incarnata de Biserica, si emergenta modernitatii politice, sa structurat in favoarea celui deal doilea aspect evidentiat, generind mutatii complexe, cu reverberatii in europeana pina in zilele noastre. Fireste, un filosof traitor al veacului postmodern pe care incearca sal deconspire, va constata cu precadere omului modern, procesul de secularizare al societatii fiind inteles ca o pierdere a unei stiinte a , zamislita de filosofia crestina. Perspectiva lui Horia Roman Patapievici creioneaza astfel un spatiu de reflectie asupra devenirii omului modern intro ecuatie a si intro continua (si pernicioasa) mutatie culturala a valorilor, mutatie ce a generat, ca ultima proiectie logica, totalitarismul, inteles ca produs al unei mentalitati a revendicarii infinite proclamate de spiritul modern. In economia succintului nostru text, nu este lipsita de importanta aceasta pledoarie, chiar daca ea ar putea fi considerata mai mult eseistica decit apartinind genului rigid academic. Retinem insa ca interesul asupra modernitatii si a exceselor ei isi are bine stabilit locul in investigatia istoricului, mai aproape probabil, prin etosul disciplinei pe care o slujeste, de repercusiunile telurice prin care se defineste un asemenea demers.
Cautind semnificatii profunde pe un atit de vast, ce problematizeaza aspecte dintre cele controversate ale istoriei omului modern, vocatia restitutiva a istoricului se traduce printro stabilire a unor intrun cadru spatiotemporal (sfirsitul medievalitatii in Europa occidentala), ce ne dau masura raporturilor sociale si politice intrun timp al tranzitiei formelor de sociabilitate politica. De ce oare gasim relevanta o discutie despre politic intro problematica pe care am circumscriso anterior unei perspective etice, ce incerca sa deconstruiasca ideologiile recente? Raspunsul rezida in faptul istoric ca reperele sint complementare viziunii machiavellice asupra rolului statului, hegemon peste locuri si suflete. O legatura invizibila intre retragerea religiosului din societatea europeana si revendicarea de catre stat a unor simboluri ale traditiei crestine, relatie perceputa drept sursa a modernitatii politice, deschide istoricului ample teritorii a caror explorare se adauga cercetarilor mai vechi, decriptind noi sensuri intro geografie infinita a cunoasterii. Din aceasta perspectiva, o istorie a asasinatului politic, cum este cea scrisa de Georges Minois, nu poate fi detasata de cadrul reasezarilor institutionale, al impactului fracturilor confesionale si al dezbaterilor doctrinare ce au contribuit la structurarea imaginii Europei moderne, delimitata conventional de Renastere si Revolutia franceza. Nu este vorba de un inventar macabru, ci, mai degraba, de apropierea de spiritul unei epoci, in care ideea de comunitate se afla in plin proces de reinventare. Mario Turchetti, referinduse la aceasta legatura profunda intre referintele mentale ale unei epoci, structurile de putere si crima politica, se intreba oferind un exemplu ce continea si un traiect metodologic daca
|
)
