POE a contribuit decisiv la aparitia SF-ului in ipostaza hard\intriga fiind doar un pretext pentru prezentarea unor descrieri minutioase ale unei tehnologii futuriste; „a fost primul autor de fictiune axata pe stiinta, concepindu-si povestirile pe baza unui tip rational de extrapolare, evitind supranaturalul"3; a introdus preceptul potrivit caruia „orice indepartare de la norma trebuie explicata stiintific.
Cit despre SF-ul soft si SF-ul hard povestirile lui Poe le acopera pe ambele: in unele atmosfera ocupa prim-planul iar stiintificul se subordoneaza esteticului {Manuscris gasit intr-o sticla, 1833; Opogorire in Maelstrom); in altele ideea este primordiala, iar stilul nu face decit sa creeze suportul conceptului stiintific (Neasemuita aventura a unui anume Hans Pfaall, 1835; Mellonta Tauta, 1849). Se vede bine ca „pionierul" american „a lansat modelul caracteristic unei bune parti din SF: veridicitate stiintifica in unele aspecte periferice, impreuna cu intimplari vadit fantastice in altele"5. Sa apelam chiar la cuvintele autorului, care nu a ezitat sa-si sublinieze inti- ietatea: „in Ham Pfaall conceptia este originala daca avem in vedere ambitia de veridicitate si de coerenta a principiilor stiintifice (atit cit permite natura stranie a subiectului) "6. Mellonta Tauta, de asemenea, probabil ca este prima povestire despre viitor, vadind, alaturi de alte citeva, „o intelegere iesita din comun a naturii schimbarii, ceea ce poate ca reprezinta cea mai importanta trasatura a SF-ului de mai tirziu"7. Plasind actiunea in anul 2848, Poe descrie un viitor care si-a uitat istoria, singurele amintiri fiind confuze si adesea gresite, iar cunostintele stiintifice din se-colul al xix-lea fiind total rastalmacite.
„Ideea SF-ului a prins viata in opera lui Edgar Allan Poe", mistificari vadite propunind in premiera „teme si idei aflate astazi in fondul de aur al SF-ului"8. Referitor la Omul cu desa\nrsire uzat (1839), unde se anticipeaza utilizarea membrelor si a organelor artificiale, si Scurta discutie cu o mumie (1845), despre un experiment in anabioza artificiala, putem afirma cu indreptatire ca termenul „mistificare" nu apare intimplator, de vreme ce autorul insusi recunostea, intr-o scrisoare din 1836, ca cele mai multe dintre povestirile sale sint „cind gluma, cind satira - desi nu pe fata si nu totdeauna deliberat"1.
Cultivarea sardonicului, a burlescului si a parodiei, caracterul declarat de farsa al unor povestiri (Farsa cu balonul\1844), transformarea frecventa a cititorilor in obiect al farselor, cit si apelul la pseudo-stiinta (alchimie, astrologie, galvanism etc.), i-au facut pe multi cercetatori sa vorbeasca doar despre „prezenta" unor elemente SF in proza lui Poe. Iata o parere categorica („stiinta sa este, in ultima instanta, un fel de farsa; fictiunea sa este conceputa, fatis si cu ironie, ca o minciuna"), amendata mai in urma: „Exista momente cind farsa este celebrata ca «adevar» al imaginatiei, al carui salas firesc se situeaza sub orizonturi geografice indepartate, sau se cere cautat in viitorul nedefinit. Acolo, avind drept calauza intuitia, Adevarul si Frumusetea - stiinta si arta - se contopesc intr-o viziune poetica unica. De ce sa nu existe o fictiune ca un fel de stiinta, atunci cind insasi stiinta se vadeste a fi un fel de fictiune?"
Am fi indreptatiti sa afirmam, pornind de la Poe, ca arta aspira la statutul de stiinta pura, in vreme ce stiinta aspira la statutul de viziune a artei. Scriitorul in cauza este atit observatorul detasat, care se foloseste cu o „disciplina carteziana a inteligentei"3 de arsenalul unei experiente stiintifice, cit si artistul imaginativ, cu simturile ascutite la maximum, tentat sa simuleze fantasticul. Ceea ce porneste ca farsa poate sfirsi ca viziune poetica, iar ceea ce este mister se poate preface usor in mistificare, fiindca aceasta din urma este „esenta poetica a Universului - a unui univers care, in suveranitatea simetriei sale, este cel mai inaltator dintre poeiiie. Simetria si consistenta sint sinonime perfecte: Poezia si Adevarul sint unul si acelasi lucru
|
)
