Calculind imprejurarile si urmarile deciziei de actiune a romanilor ce avea sa conduca la anularea alegerilor falsificate din vara lui 1857, afirmam intr-un alt studiu ca acel an e comparabil ca importanta istorica cu 1859. Asa si este: comparabil cu deosebirea doar ca aceasta din urma propensiune istorica era o dimensiune de o anvergura superioara. Ce-i drept, istoria luptei romanilor pentru emancipare nationala cuprinde o indelungata perioada marcata de memorabile zvicniri, strafulgerari ce au deslusit si luminat calea renasterii nationale, dar anul 1859 se individualizeaza prin ceea ce am putea numi intiia implinire viabila, ireversibila si nu mai putin spectaculoasa, cnnd romanii preiau, pentru a nu o mai ceda, cirma propriului lor destin politic. Romanii, ca si alte popoare aflate sub stapiniri sau dominatii straine, vietuind sub scut opresiv sau european protector, au pus adeseori „piciorul in prag" cu scopul dobindirii eliberarii. Pragul n-a fost insa depasit la noi cu succes si pentru totdeauna decit in 1859. Atunci, independenta si desa- virsirea unitatii nationale intrau ca obiective nemijlocite in tactica si strategia politicii de stat, in practica politica marturisita, si uneori tainuita din motive lesne de inteles. Acel prag a fost trecut, dar cu cite eforturi, cu cit consum al energiei, inteligenta, abilitate!, adica cu o suma de insusiri formate nu spontan, ci inmagazinate odata cu timpul si puse in lucrare la momentul oportun. Nimeni nu este si nu va fi indrituit sa sustina ca s-a scris mult despre 1859, de vreme ce in istoria popoarelor exista, pastrind proportiile, cite un an care nu se reduce la un datum cronologic. Isi poate cineva imagina Franta moderna fara 1789 sau U.R.S.S. atit cit a durat fara 1917? Sint ani de explozie produsa prin deversarea acumularilor in simtire, cuget, progres sau faliment; material si actiune practica.
Urmarile „micii uniri" au tot atita importanta ca si actul in sine, ele conferindu-i, acestuia din urma, maretia in intregul ei. Contemporanii insisi, de la adversari la amici, de la Prokesch-Osten la Thouvenel, de pilda, i-au sesizat cu repeziciune semnificatia. Putine zile trecusera de la dubla alegere a lui Al. I. Cuza si Thouvenel nota: „eu nu cred ca conventia din 19 august de anul trecut (de la Paris — n. ns.) poate subzista fara modificari, si itoate modificarile nu se vor opera decit in sensul Unirii"\Conduita unor oameni politici ai epocii tintind sa impiedice Unirea ori s-o amine a deconcertat nu putini istorici. R. W. Seton Watson retinea dificultatea de a concepe ca oameni de stat seriosi au putut crede ca jumatati de masura ar fi eficace si in stare sa zagazuiasca „mareea sentimentului national (la nomani — n. ns.) care se ridica sub ochii lor", ca era inutil sa se puna obstacole artificiale in calea Unirii si ca nasterea Romaniei s-a petrecut foarte bine, „fara insa ca marile Puteri sa poata exercita functia lor de moase"3 (sages femmes), in schimb — am adauga noi — n-au renuntat la cea de guvernante orgolioase si abuzive „intru odihna Europei".
|
)
