Inca activ in politica, Helmut Kohl, cancelarul federal al Germaniei, a parut mai retinut in a incredinta tiparului evaluari despre ceea ce s-ar putea numi, pe buna dreptate, opera capitala a vietii si carierei sale politice, cu atit mai mult cu cit el a continuat sa fie absorbit serios de gestionarea aspectelor interne ale unitatii germane. Cind, in toamna anului 1996, a facut-o totusi, cancelarul a rezumat lapidar un crez si un program politic care se confunda cu insasi biografia sa, sub un titlu deosebit de semnificativ: Am vrut unitatea Germaniei. Aflat tot timpul in punctele cele mai fierbinti ale evenimentelor, omul politic care a facut istorie ne mijloceste prin marturiile sale o intilnire captivanta cu un capitol din aceasta istorie vie si palpitanta, germana si europeana, deopotriva. Daca in aceste rinduri incercam fie si o incompleta avizare a cititorului asupra semnificatiei prestatiei politice a cancelarului Helmut Kohl, in primul rind ca om de stat, o facem nu pentru a adauga vreo caramida la piedestalul pe care istoria oricum i l-a pregatit, ci pur si simplu pentru a ne apropia de acea materie autentica a performantelor politice durabile. Cu atit mai mult cu cit cel mai recent capitol al epopeii nationale germane ne ofera cu darnicie si repere stabile pentru unele recuperari necesare unei reflectii mai profunde asupra viitorului Europei. Iata de ce situam volumul sau de marturii in aceeasi ordine de intelegere superioara a rosturilor unei autentice personalitati politice care isi potriveste pasul cu timpul, fara sa fie prizonierul spiritului timpului, cum spunea el. Helmut Kohl este greu de suspectat ca ar fi urmarit prin publicarea marturiilor sale satisfacerea unui orgoliu personal sau, eventual, un spor de prestigiu, desi nu putine personalitati politice se asaza in lumina cuvintului in naivitatea de a-si ascunde umbrele. Probabil ca si din aceasta cauza el refuza chiar in mod expres formula memoriilor, preferind conditia de martor, de cel mai autorizat martor, al faptelor sale si ale celor cu care a colaborat ori s-a masurat in viltoarea evenimentelor. Marturiile sale se inscriu in sirul abia inceput al lucrarilor pe tema restabilirii unitatii germane; in toamna anului 1995 aparea volumul Amintiri al lui Hans-Dietrich Genscher, fostul ministru federal de externe, iar in 1998 a aparut o lucrare pe aceeasi tema scrisa de Wolfgang Schauble, fostul ministru federal de interne din acea perioada. Refacerea unitatii germane a apropiat si a facut credibil procesul de recompunere a insasi unitatii continentului. Fara reunificarea Germaniei si destramarea ulterioara a URSS ar fi fost greu de intrevazut incotro s-ar fi indreptat evolutiile din tarile central si est-europene. Insusi sfirsitul conflictului Est-Vest ar fi fost dificil de imaginat altfel, din moment ce falia divizarii continentului trecea prin inima Germaniei. Dar si constructia europeana ar fi ramas, probabil, o perpetua promisiune. In acest secol, sincopele istoriei Germaniei au constientizat cu gravitatea unor intrebari existentiale nevoia stringenta de unitate a continentului. Cine rememoreaza momentul de fringere a unitatii europene dupa cel de-al doilea razboi mondial va fi probabil mirat sa constate ca parintii Constitutiei Germaniei din 1949, prin care aparea Republica Federala Germania, plasau in mod lucid si vizionar mandatul refacerii unitatii propriei natiuni in perspectiva redobindirii unitatii Europei. Atunci puterile invingatoare in razboi, fiecare cu zona ei de ocupatie in Germania, nu vor fi luat in serios un pasaj-cheie din preambulul Constitutiei: Intregul popor german ramine mandatat sa infaptuiasca prin libera autodeterminare unitatea si libertatea Germaniei si sa se afirme ca un membru egal in drepturi intr-o Europa unita.
|
)
