Se prea poate ca metafizica sa se fi nascut in ziua in care Zenon eleatul facea lumii cadoul straniu al aporiilor. De atunci, metafizic vorbind, lumea se savirseste intre Unu si Multiplu, intre miscare si pluralitate. Iar daca afirmatia poate fi suspectata de a nu cuprinde spiritul metafizic in intregul sau, bergsonismul se origineaza aici, in distinctia dintre din afara si dinauntru sau, psihologic, distinctia dintre introspectiv si neintrospectiv. Este, in fapt, diferenta spiritului in el insusi sau conservarea propriei identitati in diferenta. E vorba de o rasturnare care urmareste inlaturarea unei caderi printro noua cadere. Evitarea caderii in aporie, in metafizica traditionala prin plasarea in chiar plin elanul miscarii. Astfel sintem in metafizica intrun mod eronat, anume printro nefericita substitutie intre miscare si abstractia ei. Faptul e de a repune metafizica in drepturile ei, lucru posibil printrun simplu si necesar act reparatoriu: e vorba de a restitui miscarii mobilitatea si timpului durata.
Plasat in spatiul de indeterminare al celor doua moduri de manifestare a relativitatii (unul abstract, celalalt imaginat, unul incomplet, celalalt savirsit), filosoful nu poate disipa confuzia, facind astfel prezent paradoxul la nivelul limbajului, aporia la nivelul gindirii. De aceea, consideratiile asupra originii ideii timpului sau acelea privind natura lui, corelate cu notiunea demistificata a spatiului, au ambitia de a se constitui intrun dorit prolegomena. Bergsonismul devine astfel interesat doar de continuitate, si aceasta inteleasa ca multiplicitate fara divizibilitate si succesiune fara separare: calea evita astfel aporia si cadem in timpul fundamental. Timpul fundamental (timp interior sau timp real sau durata pura) este afectat in esenta sa, pentru noi, de modul in care el insusi este perceput ca timp al lucrurilor, moment in care intervine simultaneitatea si caracterul masurabil al duratei. Simultaneitatea este posibilitatea pentru doua sau mai multe evenimente de a intra intro perceptie unica si instantanee, de unde faptul ca: durata pura implica actualitatea constiintei si apoi, timpul real nu poate fi perceput fara a fi reprezentat ca perceput si trait. Durata devine astfel masurabila pentru ca timpul insusi se masoara prin intermediul miscarii considerata ca senzatie musculara (in continuumul vietii) si perceptiei vizuale (cind traiectoria se ofera spatiului). De aici o distinctie mai putin sesizata in bergsonism dar deloc mai putin importanta: aceea dintre contemporan si simultan. Numesc contemporane doua fluxuri care sint, primul sau al doilea, indiferente pentru constiinta mea, si simultane doua perceptii instantanee intrun singur si acelasi act al spiritului. Sa urmarim, pe scurt, demonstratia pe care o dezvolta Bergson cu privire la transformarea duratei pure in timp spatializat, demonstratie care o repeta pe aceea din Eseu..., adaugind acum noile date ale stiintei (in primul rind ale fizicii); nu intimplator. Durata si simultaneitate are ca subtitlu: apropo de teoria lui Einstein.
|
)
