in textele istoricilor si filosofilor latini, notiunea de impenu este insotita intotdeauna de o pretentie de universalitate. C u toate acestea, in realitatea politica si administrativa a secolului al 11-lea, imperiul este mai intii un teritoriu din ce in ce mai precis impartit si delimitat. El acopera in mod cert imense posesiuni, dar ele sint marginite de mari si desert uri, de o frontiera defensiva (limite), acolo unde pericolul extern este intotdeauna presant. Cu exceptia rascoalei evreilor din 132 - 135, riguros reprimata, imperiul cunoaste in interiorul frontierelor sale o indelungata perioada de pace. Popoarele care-1 ameninta (scotii, germanii, partii si mai ales popoarele desertului) sint aproape inglobate.
Spania, Galia, Bretania (Anglia actuala) traiesc in securitate. Roma alegind mai curind intarirea controlului decit extinderea sa: sta drept marturie zidul lui Adrian instruit in calea scotilor in Bretania, in spatele cuceririlor lui jiaian, si implantarea colonilor militari in cimpiile Decumate din sud-estul Germaniei). Toate aceste teritorii vor forma baza terestra a marilor vise imperiale ale Evului Mediu occidental.
Granita dunareana marcheaza extinderea sa la nord, dar Traian, prin expeditiile sale impotriva dacilor, a depasit-o pentru a da Romei controlul asupra regiunii care formeaza actuala Romanie.
Roma este, la vest de Eufrat, mostenitoarea monarhiilor elene. La granite, partii si arabii ramin un pericol permanent, pe care expeditiile militare ale lui Traian sau Marcus Aurelius, dincolo de limitele fortificate, de-abia reusesc sa-1 respinga.
Africa de nord, pe care Roma o administreaza pina la extremitatile Saharei, cunoaste o perioada de prosperitate remarcabila si relatiile sale cu restul imperiului se dezvolta considerabil prin caile mediteraneene. Cind plebea romana cere si obtine piine si jocuri (panem et circenses), o parte importanta a grinelor distribuite vin din Africa, la fel ca si animalele salbatice din arene!
|
)
