Multe din ideile si gindurile pe cuie Ie a avut Rozanov, autorul cartii Apocalipsa timpului nostru, nu si le-ar fi pastrat nici el prea mult daca nu venea Apocalipsfl si nu „cadea cortina dc fier" peste Rusia si peste spectacolul vietii luiMarilor oameni pe care i-a cunoscut si chiar i-a apreciat, dar nu intotdeauna si iubit, el le opunea „prietenii", in primul rind familia si Varvara Dmitrcvna. Apoi ceilalti, nu multi. In insingurari va inccpc un „fragment" cu afirmatia:, Trci au fost oamenii intilniti carc erau mai destepti, ori mai degraba mai daruiti, mai originali si mai autentici decit mine: Sperk, Rti si Fl-ski" (p.82). Or, era vorba dc trei mult mai tineri intelectuali decit Rozanov42, unii inca ncafirmati pc deplin in istoria culturii ruse. Dar nici cu ci „nu va facc fasoane", asa cum n-a facut nici cu sotia lui in mod exagerat, ' atunci cind a notat lucruri penibile stiind ca primul critic, lectorul manuscriselor, era tocmai Varvara Dmitrcvna; sau cind a trecut in revista defecte reale si „rautati" generate de stari dc moment, de acccsc dc antipatic. Dar poate cel mai putin menajat este Rozanov insusi. Oamenii, spune parca autorul trilogiei, trebuie acceptati asa cum sint. Oricum, contactul dintre oameni nu este niciodata total, ci doar partial, in functic dc proportia dc respect, simpatie dar mai ales iubire. Or, contactul e important, restul tine dc dreptul fiecaruia de a fi deosebit, diferit, cu trasaturi antipaticc chiar, dar definitoriu raminc ccca cc iubim si pretuim in ci, ccca cc-i aducc in intimitatea noastra.
Rozanov era constient de valoarea sa, indiferent daca unii, mai multi in trecut, mai putini acum, considera ca s-a supraevaluat. El credea ca are menirea sacra dc a desfiinta literatura si politica, asa cum erau acestea si cum mai sint: „El" - spune Rozanov despre sine in Cosul dl doilea (p.330) - „este trimis de Dumnezeu", fiind un om a carui inima „a ars intru toate, mintea intr-atit i s-a epuizat in analiza (Despre comprehensiune) incit pentru el toate adevarurile politico s-au amcstecat intr-o singura tesatura despre care el stie cu siguranta ca va trebui arsa intr-un chip providential".
Scrierile rozanovicnc - de la cele „stiintifice" pina Ia ccle „literare" - contin in mod obligatoriu „punctul de vedere al observatorului", expresie imprumutata in mod constient din gindirea dostoicvskiana; dar aceeasi expresie constituie astazi pentru multi oameni de stiinta si teoreticieni ai postmodernism ului un fenomen specific oricarei idei sau teorii elaborate in zilele noastre. De unde atit „failibilitatca" (de carc vorbeste un G.Vattimo) cit si „narcisismul" (conform teoriilor americane asupra postmodcrnismului). Si nu cred ca in acest caz este vorba de ccca cc s-ar putea numi „complexul ipohondrului", adica auzind dc o anumita simptomatologie sa te suspectezi neaparat de potential bolnav tocmai in maladia descrisa. „Cazul Rozanov" este atit de evident in afara oricaror raportari la o „moda" („boala") sau alta, atit dc divers, dc „incilcit", cum spune cl insusi despre sine st cum banuia ca trebuie sa fie orice lucru autentic, incit el n-a putut fi raportat nici de contemporani la o „tendinta" sau alta a epocii si nu cred ca este neaparat un fenomen „post-modern". Doar ca astazi, ca sa folosim o expresie a lui Edgar Morin, sintem sensibili fata de complexitate si paradoxalitate, dc aici imaginea unui Rozanov cc nu s-ar gasi in urma noastra, ci inca in fata: un spectacol perpetuu al unei subiectivitati ce se ofera contemplatiei doar partial, prin intrcdeschideri si falduri de „cortina".
|
)
