La cotitura secolului al XlX-lea, toate marile state dezvolta masuri de rationalizare, de centralizare dar si de secularizare a politicilor sociale fata de proliferarea saracilor, incredintind adesea administratiilor civile si autoritatilor urbane gestiunea problemei sociale, aceste masuri se inspira mult din exemplele flamande dar si din politica engleza, care, prin caracterul national, apare drept deschizatoare de drumuri. Efortul marilor state se sprijina de asemenea pe politica de subzistenta: se reglementeaza circuitele „grinelor" pentru evitarea rascoalelor foamei.
Represiunea se accentueaza si politica sociala este atunci legata de o „mare inchidere" a saracilor in spitale, ospicii, azile, puscarii. Spitalul naval din Greenwich sau hotelul Invalizilor sint marca arhitecturala a acestui nou angajament al monarhiilor, care ramin totusi confruntate cu o permanenta lipsa de mijloace financiare, caci razboiul are intiietate fata de asistenta. Cotitura importanta totusi, politicile sociale au recurs la finantarea prin impozit. Apare prelevarea obligatorie cu scopuri de protectie sociala. Totusi, aceste fonduri ramin nesemnificative si incapabile sa infrunte serios saracia.
In Anglia, aceasta politica ia o noua dimensiune odata cu „taxa saracilor" (sau statutul reginei Elisabeta), pusa in aplicare in 1601 si reluata sub forme mai modeste in Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca, Belgia, in statele germane, o parte din Elvetia si in Scotia. In Anglia, aceasta taxa este consecinta unei secularizari a manastirilor si abuliilor de catre Henric al VIIl-lea. Biserica este atunci lipsita de mijloacele care sa-i permita sa-si indeplineasca functiile sale traditionale de asistenta. Problema este cu atit mai acuta cu cit cresterea demografica este puternica si cersetoria si vagabondajul s-au accentuat brutal sub efectul ingradirilor care au sporit numarul taranilor fara pamint.
|
)
