Se dovedeste ca experienta morala nu este o experienta
fericita in masura in care este insotita intotdeauna de o incertitudine
in ceea ce priveste temeiul valorilor si moralitatea actelor
noastre.
Fata in fata cu indoiala ce priveste principiile, se poate
afirma necesitatea unei intelepciuni practice care sa adapteze
legea la o situatie data, sa puna de acord vointa cu lumea exterioara.
Aceasta intelepciune capata denumirea de etica. Daca la
origine termenul nu este diferit de cel de morala (in greceste
éthicos din éthos are semnificatia de moravuri, desemnind tot ce
se refera la moravuri, deci la moral), acestea se diferentiaza odata
cu aparitia opozitiei intre caracterul abstract al datoriei morale,
definite drept o cerinta ireductibila aplicata universal fara raportare
la vreun context si etica drept practica ce vizeaza viata mai
buna, deci fericita.
Actul moral se defineste in mod clasic ca un act dezinteresat,
ceea ce presupune ca renuntam la a considera fericirea un
bine suprem sau, mai mult, sacrificam ceea ce ne-ar face fericiti
– satisfactia intereselor noastre – exigentelor ideale ale virtutii,
adica urmaririi unor scopuri dezinteresate. A fi moral inseamna
a fi capabil sa plasezi triumful binelui inaintea utilitatii sale
practice; inseamna a face bine, chiar in situatiile in care acesta
este in contradictie cu dorintele noastre. A fi intelept inseamna
a sti ceea ce merita sa doresti si nu sa-ti risipesti viata cautind
iluzoriu false bunuri care ne duc la pierzanie, precum tiranul
care vizeaza fericirea si nu traieste decit in teroare si singuratate.
Etica, pentru greci, nu avea decit functia de a distinge binele
adevarat de binele fals, adica de a accepta ceea ce ne este cu
adevarat util si de a respinge mirajele produse de imaginatie:
cautarea a ceea ce este placut nu e condamnabila din punct de
vedere moral, insa nu e intelept sa actionezi fara sa stii ce-ti
este mai util sa-ti doresti.
|
)
