La 1 martie 1977, la sedinta Cenaclului Tudor Vianu - pe care-l conduceam pe atunci - Mihai Gafita, directorul editurii Cartea Romaneasca, luind cuvintul a marturisit cit este de dezolat ca epoca noastra (era bineinteles vorba de perioada dintre 1944 si data la care ne aflam) nu va putea fi veridic reconstituita deoarece lipsesc Jurnalele.
Curajul acestei declaratii in public ne-a uimit pe toti. Sa se fi datorat subconstientei premonitii a mortii sale in groaznicul cutremur care avea sa-l ingroape sub furia darimaturilor patru zile mai tirziu?!
Imi amintesc cum, dupa incheierea serii acelea, cind m-a condus la plecare o bucata de drum, i-am dat, la afirmatia de mai inainte, raspunsul pe care nu fusese cu putinta sa i-l dau in public:
- Sa stii ca nu ai dreptate. Jurnale s-au scris si se scriu mereu - eu insami cunosc existenta multora dintre ele - dar se tin ascunse in sertare de frica unei descinderi a Securitatii. Dar, n-avea grija, bun e Dumnezeu si intr-o zi vor iesi la iveala.
Mai putin curajoasa, deoarece purtam raspunderea unor vieti din jurul meu, eu le-am ars pe cele de citeva ori incepute. Intr-adevar, din trunchiatele incercari de a nota zilnic cele ce se intimplau, au ramas doar citeva razlete pagini ratacite printre caietele mele.
Am scris poezii, romane, schite, nuvele si piese de teatru. In fiecare dintre aceste genuri am sadit frinturi din mintea si sufletul meu, am transpus si unele din trairile mele pe care le-am atribuit personajelor create. La o proprie biografie nu m-am gindit niciodata, deoarece mi-am pus din capul locului fireasca intrebare: in ce masura ar putea interesa pe cineva viata mea? Intrucit ar putea ea stirni curiozitatea cititorilor?
Acesta a fost rationamentul pe cind eram inca in Tara.
Aici insa - si acum - optica s-a schimbat, dupa cum totul a devenit altfel.
Am realizat ca este o datorie a fiecaruia dintre cei care am trait urgia comunismului pe pamintul Romaniei sa povestim cele ce s-au intimplat in acei ani. Ca avem sa dam socoteala viitorimii. Generatiile care vor veni dupa noi trebuie sa cunoasca acest trecut - atit de falsificat de propaganda citorva decenii - din marturiile noastre.
Istoria a fost si ramine una dintre marile mele pasiuni. Dar cum sa mai scriu ca mai inainte romane sau tragedii istorice? Nu mai am posibilitatea sa ma documentez, nemaiavind la indemina izvoare si hrisoave fara de care inchegarea unor astfel de teme este cu neputinta, orisicit de bogata mi-ar fi imaginatia. Si atunci, de ce sa nu incerc sa impac aceasta nazuinta cu trairea actuala? Sa ma straduiesc sa scriu istorie - istoria contemporana mie, se-ntelege, constituindu-ma martor al epocii pe care am trait-o; pion in dureroasa partida jucata pe esichierul european si incheiata cu un tragic sah-mat pentru tara mea sfirtecata; un graunte de nisip rascolit de uraganul ce-a bintuit devastator continentul; o infima particica din puzzle-ul tragediei mondiale a celei de-a doua jumatati a veacului nostru.
Fiindca fiecare martor, fiecare pion, orice graunte de nisip si cea mai infima particica de puzzle fac parte, in egala masura, din imensa increngatura a armoniei sau a dezechilibrului universal. Traiectoria unuia ca si a celorlalte miliarde dintre ele e dinainte trasata si anume harazita pentru a implini rostul implacabilului Destin. Destin pe care popoarele lumii din cele mai nebanuite timpuri, coplesite de neinduplecarea lui l-au intuit necrutator. Destin pe care grecii au incercat sa-l infrunte prin maretia templelor lor de marmura si sa-l faca mai blind cintindu-l in nemuritoare epopei; punind bazele tuturor filosofiilor pentru a-l explica si care, in final, si-a gasit sensul si deslusirea in strafulgerarea de Adevar si Lumina a Crestinismului.
|
)
