Marea batalie a modernitatii s-a purtat īn numele statului si a valorilor acestuia, ceea ce a avut drept efect aservirea individului prin intermediul calitatii lui de cetatean. Modernitatea a utilizat sintagma «natura umana» pentru a simplifica realitatea individuala complexa si pentru a-I defini pe acesta pe coordonatele elaborate de catre stat; la fel au stat lucrurile si īn cazul vechilor greci, care au mers pīna acolo i īncīt au argumentat īn mod explicit, prin intermediul operei lui Platon, identitatea de structura dintre stat si individ.
Reactia sofista a subliniat ca dincolo dc cetatean exista individul, ca a fi cetatean īn sensul deplin al cuvīntului ar trebui sa fie īn primul rīnd o chestiune de educatie si ca individul are dreptul la o viata a lui, alta decīt aceea desfasurata īn agora (sub influenta acestor ! idei s-a aflat si Aristip).
Socrate si tandemul Platon / Aristotel au intervenit īn momen¬tul īn care tot mai multi indivizi preferau sa ignore treburile publice, si nu numai din cauza pericolelor posibile ale angajarii īn politica activa, dar mai ales pentru ca preferau o viata sub semnul hedonismului, la adapostul unor valori publice de care trebuia ca ol (ii sa aiba grija)
Reactia la īncorsetarea individului īn modernitate a venit din partea teoreticienilor postmodernismului, adica aceia care au denuntat reducerea individului la calitatea de cetatean, adica transformarea lui īntr-o abstractie subordonata principiului ordonator care era statul.
Revolta individului, pe fondul unei cresteri economice fara precedent, s-a manifestat prin treptata abstragere din spatiul public, ceea ce a determinat din partea gīnditorilor postmoderni, īntr-o prima faza, elaborarea unei filosofii a individului prin ignorarea calitatii Juj de cetatean, pentru ca, ulterior, cum noteaza Zygmunt Bauman, sa teoretizeze necesitatea recuperarii acestei calitati ca premisa inerenta chiar autodeterminarii reale a individului:
|
)
