Am evocat adesea o asemanare intre scriitori si sculptori: sunt scriitori care, asemanatori sculptorilor in piatra, marturisesc de prima data, fara inconjur, gindirea lor, gasind cuvintele cele mai potrivite; o a doua categorie de scriitori poate £i alaturata sculptorilor in bronz, oei cane scobesc sau adauga fisii de lut, infaptuind simbolul ideilor care :li se contureaza, poate, chiar in timpul acestei lupte dramatice cu formele nedefinite ale realitatilor pamantesti. Desi piesa La Farmecul noptii a capatat premiul scriitorilor tineri in 1945, cind a fost tiparita, mi s-a parut inca din primele luni de la aparitie ca unele pasaje ii pot fi imbunatatite. Citiva ani mai tirziu, in intervalul in care am facut figuratie cu ziua la diferite teatre, pedepsit pentru incon- formismul meu politic, mi-am dat «seama ca, in afara ide cunostintele mele teoretice, exista un -spatiu al decorurilor, un timp • teatral si un raport ciudat intre scena cu personaje si sala cu public si am intervenit fara mila in textul piesei mele, instrainat si de anii care ma despartisera de ea.
Trebuie sa marturisesc ca modificarile nu au fost doar formale, ele nu au avut in vedere doar a patra dimensiune a cutiei cu actori. Nici conturarea personajelor nu m-a multumit, indeosebi a doctorului Baras, pe care l-am gasit la fiecare lectura tot mai teatral, manifestind un patetism exagerat. Ceea ce nu inseamna ca dezaprob pe cei care m-au premiat. In euforia anilor '45 am proiectat trilogia Simfonia dobrogeana (din care nu a aparut decit blocada, nu din propria-mi vina). Oricum, mi s-a parut nefiresc, recitind piesa nu mult dupa tiparirea ei, ca doua din cele cinci personaje vadesc insolite inclinatii alcoolice. In privinta lui Fiiip, care traieste obsesia peisajului dobrogean, atit de neobisnuit, de fascinant, de coplesitor, am «urmarit sa il infatisez convingator, sa consemnez unele trairi proprii de pe tarmurile ghiolului Siut, din nordul Constantei. Banuiesc, ca nazuinta de a gasi o expresie cit mai apropiata de aceasta nevazuta realitate nu mi se va stinge niciodata.
Am inclus totodata in volumul lucrarilor mele literare de tinerete si o parte din corespondenta anilor 1948—1955, pagini de jurnal si articole, in legatura cu viata si «activitatea mea si cu existenta unor prieteni cu viziune asemanatoare asupra artei, libertatii, telurilor vietii. Este vtorba de un interval de opt ani, poate cel mai sumbru din istoria Romaniei si a generatiei mele, cinJd foarte multe valori spirituale si materiale au fost nimicite de oarba dominatie sovietica. Desi scrisorile contin doar, cum se intimpla, comunicari cotidiene, si ele nu dezvaluie decit aluziv cruzimea nedreptatilor si abuzurilor — deoarece Securitatea supraveghea fara odihna intreaga corespondenta — sint totusi o marturie, reflexe ale modului nostru de a exista, ale unei lumi fara speranta.
In legatura cu titilul cartii Treptele nedesavirsirii, el prezinta o contradictie in termeni, deoarece „treptele" indeamna sa gin- desti la o nazuinta catre culmi, catre realizari — asemanatoare scarii in spirala, simbol ce insoteste meditatia „inteleptului" lui Rembrandt — in care viata interioara si opera isi corespund. In cazul de fata, „nedesavirsirea", cel de al doilea termen al sintagmei, are in vedere doar modestia infaptuirilor celor ce au cunoscut prigoana si margin alizatea, celor care isi masoara distanta dintre idealuri si infaptuiri, privind insa fara regrete luminosul itinerar al vietii lor interioare.
Goethe spunea ca este fericit cel ce la batriinete culege roadele tineretii. Roadele mele nu sint — vai! — Prea aratoase, implinite^ sub vitregia vremurilor, dar ele imi apartin, oricum, si nu ma sfiesc a le marturisi ca atare.
|
)
