Pe o asemenea vreme, crincena pentru scris, Cornel George Popa are curajul de a scrie o carte precum Cincizeci si sase de blitzuri si alte chestii si nu numai atit, ci si de a o publica. Si nu un roman politist sau o monografie a vrajitoarelor dotate cu puteri paranormale, ci un volum de proza intitulat — atit de riscant! — Cincizeci si sase de blitzuri si alte chestii. Pentru a comite un asemenea gest nebunesc, trebuie o imensa incredere in tine. In harul tau si in putinta acestui har de a patrunde intr-o carte. Aceasta incredere e ceea ce surprinde inca de la inceput la tinarul Cornel George Popa. N-am avut incotro. Mi-am gasit timp si i-am citit cartea. Chiar daca trudit, printre picaturi. Si-o jur! — A meritat-o,
/v.
Dupa cum depune marturie insusi titlul, prozele scurte ale lui Cornel George Popa imprumuta ceva din formula blitzului Lumina alba, tisnita, pret de o clipa, din privirea naratorului, surprinde, de 'obicei, o scena cu o anume intimplare. Aceasta lumina dureaza insa dteva secunde. Suficient de mult ca gesturile, trasaturile fetei sa se contureze cu putere. Destul de putin insa pentru a afla mai multe lucruri despre cei care poarta trasaturile si fac gesturile. De aceea, personajele lui Cornel George Popa n-au de regula identitati precise. Ele sint Barbatul, Femeia, Tatal, Batrinul, Copilul. Data fiind scurtimea luminii, blitzul opereaza un decupaj in curgerea unui eveniment. Ochiul n-are ragaz sa afle ce s a intimplat mai departe. Supuse acestei tehnici, prozele din volum par a avea un final retezat cu foarfeca. Autorul taie acolo unde, curios sa stii ce s a initmplat mai departe, ai vrea sa se continue. Efectul de lectura ramine interesant.
In haul lasat de curmarea brusca a firului epic, imaginatia cititorului lucreaza c-o febrilitate iesita din comun. Sub puterea eif cititorul continua povestirea, ii propune propriile finaluri.
Iată de exemplu, povestirea Cafeaua de dimineaţă. Un bărbat se trezeşte dimineaţa mahmur. îi e răuf nu-şi aminteşte prea mult din ce a făcut peste noapte. Nu-şi aminteşte mai ales cine e femeia din patul lui. Dialogul dintre cei doi sporeşte enigma. „ — Mă ierţi, spuse pictorul, nu ştiu prea bine cine eşti şi nici cum... — Eu ştiu, îl întrerupse femeia. — Da ? — Da". Nici o dată în plus menită a lămuri personajele. Nici un amănunt adus pentru a înţelege ce se intîmplă. Tăiat pe neaşteptate, finalul frustrează : „— Aaa... scuză-mă... noi am făcut ceva azi noapte...?, întrebă el apăsînd cu subînţeles pe cuvîntul «ceva». — Nu. — îmi pare rău. — Nu-i nimic, spuse femeia. — Cafeaua să fie cu zahăr sau fără ? — Fără. — Bine".
Aceasta mi se pare veritabila modernitate a tînărului nostru prozator. Pentru că există, neîndoielnic şi o încercare de a fi modern prin ceea ce se numeşte textualism. Chiar dacă autoru¬lui nu-i lipseşte talentul la acest capitol, textualismul nu mi se pare totuşi cea mai bună cale de urmat.
Puternice, condensate, prozele lui Cornel George Popa măr¬turisesc o forţă de romancier. Romanul ar fi împlinirea adevărată a talentului său. Să sperăm că, pe-o astfel de vreme cîinoasă pentru artă şi mai ales pentru arta tînără, încăpăţlnarea sa de a scrie şi de a publica se va păstra intactă.
|
)
