Iaca, intr-un asemenea univers, ceea ce constituie specifici Uit eu omului, identitatea lui, e amenintata de o alteritate care tinde sa o de s-limiteze, dizolvind-o, atunci a fi om, adica acest om concret, „din carne si oase", inseamna a te bucura de o preafericita limita: „Gindirea lui Unamuno porneste de la o propozitie pc care o intilnim si la Kierkegaard si o putem regasi mai tlrzitt la cei patru pontifi ai existentialismului, Heidegger, Jaspers, Sartre si Marcel: constiinta de sine nu este altceva decit constiinta propriei limitari (...). Aceasta intuitie capata la Unamuno forma preocuparii disperate de a nu-si pierde propriile limite, de a nu-si pierde individualitatea"
Dar cum ar fi putut „vitalistul" Unamuno sa admita cantonarea intre atit de strimtele limite ale individualitatii (nefericita, limita!), cum ar fi putut sa aduleze stagnarea? De aici, „teama de a nu trebui sa renunte astfel (prin nevoia de limitare) la existenta perpetuata in infinit, care constituie aspiratia sa cea mai profunda. De aici contradictia permanenta dintre limitat si nelimitat (...). Constiintei propriei limitari i se opune permanent dorinta de ubicuitate si de infinit, acea extraordinara aviditate ontologica ce depaseste la Unamuno simpla tema a dorintei de nemurire"5, a dorintei de nemurire care, privita simplist, nu inseamna decit tot stagnare. Spune Unamuno: „Orice fiinta creata tinde nu numai sa se conserve in sine, ci sa sc perpetueze si sa fie ea insasi, sa-si extinda marginile la Infinit, fara ca totusi sa le rupa". (Sentimentul 'tragic al vietii. Ceea ce, evident, e un mod paradoxal de a spune... adevarul; adica, de fapt, singurul mod rezonabil de a-l comunica. Pentru ca, altminteri, cum poate fi el prins in cuvinte, daca nu tocmai la modul paradoxal, asadar — tinind cont de „etalonul" unui asemenea tip de discurs —, la modul mistic? Paradoxal, desigur, insa doar din perspectiva gindirii logice, discursive, al carei rezultat este un adevar rational, nu insa si unul „rezonabil".
Astfel incit, acelui „'Te schimbi, deci nu esti adevarul", cugetatorul iberic i-l va opune pe: „Nu te schimbi, deci esti moartea". In acest sens, Unamuno se aseamana cu Bergson: devenirea va fi divinitatea pentru care ganditorul spaniol nu va pregeta sa sacrifice „adevarul", adica orice fel de formulare dogmatica, intepenita, orice pare a constitui o opreliste in calea devenirii. Devenirea — care inseamna libertate, adica posibilitatea neingradita de a incepe, si de a incepe mereu, la infinit („la liberte est inchoative", cum spune Jankelevitch), asadar puterea — si vointa — de a te plasa necontenit sub zodia (sau in lumina) aur orala a inceputurilor...
... (si) din aceasta cauza, pentru Unamuno, totul trebuie necontenit pus in discutie, (in miscare), si mai ales sistemele si doctrinele care au pretentia de a surprinde „fara nici un rost" realitatea, ideile care, in generalitatea lor abstracta, transforma subiectul in obiect, uita individualul, singularul, unicul si nesocotesc adevarurile umane, „ratiunile inimii": „Dreptul de a contrazice este cel mai important drept intim pe care trebuie sa-l cucereasca omul, nu de la legi, ci de la obiceiuri". (La Ideocracia).
|
)
