Daca este dificil de a defini risul dintr-o data, este posibil, totusi, sa-1 identificam cu suficienta aproximatie.
Pentru a face acest lucru, cel mai convenabil este sa pornim empiric de la a ride, in masura in care sintem de acord asupra semnificatiei sale; in rest, comicul ramine controversat. Si inca: fie ca este corelat perceptiei unui stimul intelectual, fie receptat ca un fenomen unic, discret si universal, putem spune ca se recunoaste un singur tip de ris; ca el se produce ori nu are loc, fara a lua in seama reactiile atenuate; ceea ce face pe un singur om sa rida poate provoca aceeasi stare tuturor (cu exceptia unor eventuale victime). Sacrificiul care impune aceste restrictii conteaza mai putin aici, in masura in care nu risul este cel care ne intereseaza, ci cauza sa, comicul. „Comic" va fi deci pentru noi termenul generic desemnind toate fenomenele verbale si nonverbale care au proprietatea de a provoca risul, fara a se sinchisi de diferitele specii clasice (umor, ironie, parodie...) asupra carora vom reveni. Intre ris si comic este util sa se stabileasca un nivel intermediar, rizibilul, ce permite specificarea conform careia comicul care ne retine atentia se cuvine a fi deliberat si nonaccidental.
Inainte de a continua, semnalam o data pentru toata lumea ca tabloul de alaturi, ca si toate celelalte pe care le vom prezenta in lucrarea de fata, dar si in altele, ca toate clasificarile traditionale ale comicului (printre altele, diferenta intre „comicul vietii si comicul teatrului" pe care il propune Charles Mauron, intre „comicul care creeaza limbajul si comicul care il exprima" de Henri Bergson etc.), nu pot tine cont nici in totalitate nici cu precizie de fenomenele care, prin natura lor, ignora distinctiile transante
|
)
