Segmentul de timp cuprins intre anii 1947 si 1952 a reprezentat, pentru Turcia, o perioada extrem de densa in ceea ce priveste politica externa. Practic, intr-un context international marcat de rivalitatea a doua ideologii, inclusiv in plan militar (razboiul din Coreea), Turcia a obtinut, pentru o perioada nedeterminata, garantarea securitatii atat de cautata de sultani, in secolele XVIII - XIX, dar si de fondatorii Turciei moderne. Atingerea acestui obiectiv nu a fost posibila, insa, decat datorita optiunii ferme a clasei politice, pentru integrarea in sistemul de securitate reprezentat de N. A. T. O. Acesta din urma a fost vazut, astfel, nu ca o alianta conjuncturala, posibila a fi schimbata la un moment sau altul al istoriei, ci ca o recunoastere a apartenentei natiunii turce la spatiul de civilizatie (si implicit de aparare) occidental. Iar pentru indeplinirea acestui ideal, autoritatile turce au stiut sa utilizeze acele parghii de politica interna (democratizarea politica, relaxarea legislatiei economice in privinta investitiilor straine) si externa (acceptarea unor propuneri de cooperare militara, in regiunea Mediteranei Orientale si Orientului Mijlociu, sau de largire a aliantei anterioare cu Franta si Marea Britanie, prin participarea Statelor Unite) in asteptarea unui context international favorabil care sa faca din primirea Turciei in N. A. T. O. o realitate indiscutabila.
|
)
