Adresandu-se, cu Istoria ieroglifica, unui cititor roman, Dimitrie Cantemir stia ca zdruncina niste inertii de perceptie si un orizont de asteptare cantonate inca in zona imaginarului medieval. Atitudinea fata de multe dintre simbolurile si figurile iconografiei crestine este una indrazneata, inedita in epoca. Cantemir descopera libertatea pe care discursul fictiv i-o pune la indemana si indrazneste mai mult. Demersul sau se ridica deasupra inertiilor culturale ale epocii, dar nu din cauza unui rationalism incropit ad hoc. Sigur, 'modernitatea' care i se atribuie tine de procedeele epice, dar si de curajul de a nu mai respecta norma in litera ei. Or, aceasta norma nu este una estetica, ci in primul rand religioasa. Ceea ce inseamna mult mai mult. Reprezentarile animaliere care populeaza imaginarul tardiv medieval din rasaritul european nu sunt simple motive cu miza artistica, decorativa, ci elemente constitutive ale unui limbaj divin; cu alte cuvinte, mostre de teofanie. Cantemir este primul care, in arealul romanesc, se situeaza piezis fata de aceasta autoritara traditie. Nu dintr-un gratuit spirit de fronda, ci dintr-un calcul de ordin ideologic: realitatea pe care o infatiseaza in Istoria ieroglifica nu mai respecta armonia universului conceput ca desen al lui Dumnezeu. Un echilibru a fost definitiv sfaramat, lumea se afla in deriva, iar discursul despre lume este si el nevoit sa incalce conventiile, sa amestece reprezentarile, codurile simbolice pana atunci functionale. Toate acestea sunt posibile intr-un discurs care nu mai este nevoit sa respecte rigorile 'oficiale', asa cum era cazul cu Divanul... sau Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, in care tanarul autor tinea sa-si faca intrarea intr-o tagma respectata, singura acceptata in spatiul cultural autohton, cea a ganditorilor crestini. In cultura romana, Cantemir este cel care descopera, pe cont propriu, neprofitand de nici un model anterior, literatura.
|
)
