Exista autori ce par sa se fi retras cu totul din timp si din istorie. In cazul lor, esti nevoit sa vorbesti doar despre scrierile pe care le-au lasat, caci intreaga lor viata se transforma in viata acelor scrieri: singura biografie cu putinta este cea a cartilor pe care le-au scris. Si aceasta, intrucit e destul de greu, daca nu imposibil, sa gindesti in legatura cu anumite carti ca ele nu au propriu vorbind un autor, ca apartin mai curind unei instante impersonale, unui fel de medium intre stiinta sacra, traditionala si omul istoric.
Asa se intimpla cu cel numit Dionisie Areopagitul, oricare va fi fost autorul scrierilor ce au marcat definitiv spiritualitatea omului european. Intrucit argumentele in favoarea autenticitatii acestor scrieri stau in cumpana cu cele potrivnice *, m-am intrebat daca nu cumva autorul lor si-a gindit cu destula atentie, asemeni unui bun initiat, din istorie. De altfel, in mai multe locuri din scrierile sale afli vorbindu-se despre o necesara despartire de viata noastra comuna. Nu e vorba doar de acea distanta fata de conditia omului oarecare, sau fata de cea a sufletului lumesc, sensibil (aflat in , asa cum va spune mai tirziu Sren Kierkegaard), ci si de conditia celui doar cunoscator; la fel, si fata de cea a omului care in afara de sine nu mai afla nimic, fiind tentat sa creada ca tot ce savirseste ii apartine in absolut. O astfel de credinta il incearca de obicei pe cel caruia ii spunem autor, scriptor sau narator, atunci cind vede in fapta sa auctoriala suficienta intreaga a unei lumi. Dionisie Areopagitul a inteles sa se indeparteze de aceasta iluzie, spre a dobindi cum singur spune, . Era nevoie insa pentru aceasta sa se lepede de tot ceea ce da substanta vana a timpului, ca apoi sa se vada . Cred ca tocmai in acest fel ar putea fi inteleasa absenta desavirsita a unei biografii sigure in cazul unuia din cei mai importanti scriitori pe care i-a avut spiritualitatea crestina.
Ce anume s-ar putea spune atunci cu privire la viata scrierilor lui Dionisie Areopagitul ? Totul pleaca de la una din confruntarile cu caracter hristologic specifice timpului ce deschide eonul crestin. Astfel de confruntari isi aveau insemnatatea lor mai aparte, atit teologica dar si metafizica, intrucit priveau pina la urma insasi posibilitatea unei soteriologii, problema salvarii omului. Intrebarea ce insotea constant disputele hristologice era tocmai aceasta: ce anume poate fi restaurat in fiinta omeneasca ? Raspunsul pe care avea sa-l dea Grigorie din Nazianz (+ 390), unul din scriitorii sacri ai Rasaritului, ramine a fi mult timp luat in seama. El va spune ca tot ce a fost asumat in persoana Fiului lui Dumnezeu, tot ceea ce s-a unit cu Dumnezeu in Hristos, poate fi salvat
|
)
