In anul 1979, cind aparea prima editie a acestei carti, critica literara europeana, ca si cea de peste ocean, inregistrase deja, in pertinente contributii, aparitia unui nou gen de roman in care canoanele traditionale erau, daca nu anulate, cel putin drastic reconsiderate si combinate in tipare noi. in 1959 si respectiv 1960, Irving Howe si Harry Levin foloseau eticheta de „postmodernism" pentru a desemna atitudini de negare a tendintelor moderniste evidente in proza din prima jumatate a secolului. Pe parcursul anilor saizeci, abandonind implicatia relationala a termenului, Leslie Fiedler si Ihab Hassan incercau sa stabileasca trasaturile novatoare ale acestui roman, ca entitate de sine statatoare ce exprima suma conflictelor filozofice, morale sau psihologice ale timpului, in lucrarea sa The Modes of Modern Writing (1977), David Lodge demonstra cu argumente sigure ca proza respectiva se caracterizeaza in primul rind prin caracterul fragmentar si metafictional, prin discontinuitate, pluralitate, descentralizare, impuls ludic, ca si printr-o relatie cu totul particulara intre realitate si fictiune, in 1967, in The Fabulators, Robert Scholes insista asupra caracterului fabulativ al noului roman, caracter impus de nevoia pe care o resimteau autorii respectivi de a ordona experienta cu instrumentele artei, aducind astfel imaginatia si fictiunea in prim plan, estompind relevanta faptului real, in acceptiunea sa traditionala. Raymond Olderman, in cartea sa Beyond the Waste Land (1972), sublinia inca o data faptul ca in romanul american al anilor saizeci se sterge granita dintre fapt si fictiune, dintre experienta realitatii cotidiene si imaginatie, explicind fenomenul, cu toate implicatiile sale parodice si ironice, cu argumente socio-filozofice. In esenta, ideea era concentrata in cunoscuta intrebare: „Daca realitatea a devenit suprarealista, ce trebuie sa faca fictiunea pentru a fi realista?" Prin utilizarea preponderenta a termenilor „fabula", „fabulator", inclinatie spre „fabulos", atit Scholes cit si Olderman scoteau in evidenta tendinta romancierilor anglo-americani de a folosi imaginatia ca pe o capacitate recuperatoare, prin care individul poate „re-inventa lumea", cum spune John Barth, si se poate „crea" pe sine insusi. Aceasta deoarece romanele la care se refereau cei doi critici, creatii ale lui William Golding, Iris Murdoch, Lawrence Durell sau John Barth, Thomas Pynchon si Kurt Vonnegut respingeau reflectarea mimetica a realitatii faptice, pornind de la premiza ca realitatea este fictiune, ca adevarul obiectiv este o iluzie. Iar Raymond Federman sintetiza aceasta ideee in afirmatia: „Fictiunea nu poate fi realitate sau o reprezentare a realitatii, sau o imitatie sau chiar o recreare a realitatii, ea poate fi doar o realitate. A crea fictiune este, de fapt, un mod de a aboli realitatea, mai ales de a aboli notiunea ca realitatea este adevar". Fabula identitatii, contributie pe care o supunem acum atentiei cititorului român, ofera o evaluare complexa a romanului american din anii saizeci, propunind nu o trecere in revista a operelor majore din deceniul al saptelea, ci conturarea si ilustrarea unui model, care, prin implicatiile sale tematice si structurale strabate texte de o mare varietate.
|
)
