Riscurile abordarii unei teme de genul celei ce ni se propune acum in volumul Fata si reversul se insira intre academism si o fuga eseistica dupa paradoxuri. Intre cele din urma, ispita de a demonstra ca raportul acesta este omniprezent, indiferent de caracterul, literaturii" discutate (caci exista o istoricitate di- 1 uza, radiind din orice opera literara, in masura in care forma insasi e purtatoare de istorie) sau, dimpotriva, ca notiunile sint incompatibile sau succesive (in linia opozitiei platoniciene intre mythos si logos din G orgi as, LXXIX, 531-1 sau in prelungirea distinctiei aristotelice din Poetica, IX, 1 451 b, unde se contra- pun, in fond, universalul" poeziei si particularul" istoriei), ca sa nu mai spunem nimic de o acceptare a relatiei lor in sensul de a pretinde ca istoricitate aidevarata au numai romanele contemporaneitatii celei mai stricte, pentru ca numai in ele se imprima, vrind-nevrind, sigiliul autentic (sau deformarile revelatoare) ale unui timp istoric anume se infatiseaza, toate, in egala masura de atragatoare spiritului. Sa acceptam ca exista o literatura interesata preponderent de istorie: relatia nu poate face, in principiu, obiectul nici unei judecati de valoare. Cu alte cuvinte, in sine, faptul de a fi istorica nu confera discutind pe un plan abstract nici un fel de valoare unei scrieri (poezie, roman, nuvela): ar fi suficient sa ne amintim de avalansa de literatura proasta pe teme istorice, scrisa la noi de vreo suta de ani incoace, pentru a verifica adevarul acestei asertiuni. Sau, ca sa exemplific, nuvelele si Romanele istorice" afe lui Pop Florantin, scrise in anii '60 si 70
Sa observam, insa, ca, aducind in discutie buruiana unei asa-zise literaturi istorice, cadem indata prada unlei conceptii asupra istoriei, sau, mai exact, asupra istoriografiei, pe care istoricii insisi au depasit-o. Istoria nu mai este prinsa istoriografie numai in structuri narative: mutarea accentului de pe macroistorie pe microistorie a sfirsit prin a deplasa interesul de pc marile personalitati si evenimente, pentru a se putea recompune ansamblul unei epoci ce nu mai e vazuta numai ca o scena oe care se misca personaje privilegiate si unde au loc acte decisive, ci ca o structura complexa inglobind mentalitati si cutume, o viata materiala anumita, gusturi si atitudini specifice, iar spectroscopia atitor straturi devine in modul cel mai pertinent misiunea istoricului. Marea scoala a istoriografiei franceze, de pilda (Braudei, Duby, Le Roy Laduriie, Le Goff etc.), demonstreaza, prin audienta ei, ca interesul pentru trecut nu dispare niciodata si ca doar modul nostru de a vedea ajunge sa cada in rutina si sa fie depasit. Ne-am putea hazarda sa credem ca insasi istoria narativa a evenimentelor, a marilor acte si a marilor personalitati, hermeneutica insasi a proceselor istorice iese imbogatita din acest gen de abordare.
|
)
