Aceasta carte ar fi putut sa se intituleze din cel putin doua motive: primo, desi accentul cade, in mod firesc, pe istoria Angliei, nu putine sint referirile la unele momente mai importante din istoria Scotiei, Irlandei si Tarii Galilor; secundo, in consonanta cu traditia istoriografica rom�neasca (si nu numai), istoria culturala a unei tari este indisolubil legata de istoria ei politica, sociala si economica. De ce atunci prezentul titlu? Si aici pot fi invocate doua motive: pe de o parte, autorul, filolog prin formatie academica, este de peste doua decenii titularul unor cursuri generale si speciale de civilizatie britanica la Universitatea din Bucuresti; pe de alta parte, nefiind istoric de profesie, autorul a pregetat - fie si din resorturi pur psihologice - sa lase impresia ca, ignorind anecdota (de altfel, destul de suspecta) cu (Sutor ne supra crepidam iudicaret), s�a incumetat sa scrie o lucrare de istorie pura. De fapt, imboldul de a scrie aceasta prima carte in materie la noi provine din cunoasterea unor precedente notorii (toutes proportions gard�es), ca Voltaire, Condorcet, D. Hume, E. Gibbon, Jules Michelet, H. Taine, H.T. Buckle, Macaulay, H.G.Wells, Winston Churchill, Benedetto Croce, Andr� Maurois, C.�E. Labrousse, Michel Foucault, Dennis Deletant, iar la noi B.P. Hasdeu, Nicolae Densusianu, C. Kiritescu, Eugen Cizek, Adelina Piatkovski, Constantin Balaceanu�Stolnici, Ion Mihai Cantacuzino, sau, intr�o maniera sui generis, I.C. Dragan, toti slujitori in parte ai muzei Clio, desi nu erau nici unul istorici diplomati, ci literati (clasicisti), filosofi, juristi, militari, naturalisti, ingineri, economisti, sau (unii) doar autodidacti. Ca istoria nu este facuta numai de istorici, este un lucru recunoscut recent chiar de istorici (Lucian Boia, Zoe Petre, Al. Zub)) care, ca si alti istorici de profesie, folosesc uneori (referential sau auto�referential) sintagma , deloc tautologica (spre deosebire de sau , sintagme respinse de logica limbajului).Odata ajuns la capitolul confesiunilor, se cuvine sa continui la persoana intii, singura folosita in confesional sau sub patrafir. Primele doua carti pe care le�am citit in limba rom�na au fost Povestea neamului nostru de Florian Cristescu (nationalista, interzisa dupa 23 august 1944) si Mitologia greco�romana de G. Popa�Lisseanu. De aici, gustul pentru istorie, deopotriva cu perceperea timpurie a ceea ce, mai tirziu, aveam sa inteleg mai bine, ca student filolog, anume ca si sint concepte inrudite semantic si etimologic, cum atesta si termenii omonimi corespunzatori din limbile romanice, dar si din germana. Istoriile zise , ca si dictionarele monolingve , pot fi exemple de denumiri tautologice numai pentru filologi. Istoriografii fac o distinctie intre si . Prima categorie, cea mai veche, ilustrata de un Tucidide, Polibiu, Titus Livius, Tacit, invedereaza observatia lui W. B. Gallie (Philosophy and the Historical Understanding) potrivit careia , lucru firesc intrucit, dupa Paul Ricoeur, posedam (Temps et r�cit). Din cea de�a doua categorie fac parte istoriile care acorda un loc important descrierii in nararea faptelor, trama narativa fiind mai degraba orizontala decit verticala; asa au procedat Herodot, Ibn Khaldun, Vico, Voltaire, Montesquieu, Gibbon si Macaulay, asa au procedat in zilele noastre Braudel, Le Goff, Le Roy Ladurie. De aici rezulta existenta istoriilor paralele si a unei viziuni caleidoscopice a istoriei. Lucrul este perfect posibil datorita faptului ca istoria nu opereaza cu adevaruri logico�matematice, ci cu adevaruri empirice (distinctie tipologica facuta inter alia de Ayer, Hempel, Gasking, Papp si Kemeny); de aici rezulta, ca un corolar, ca istoria ocupa, dupa opinia mea, un loc intermediar intre stiintele cu dezvoltare paradigmatica (desigur, acceptind ca istoria este o , desi nu asculta de reguli si formule nomotetice) si stiintele cu dezvoltare sintagmatica. In lumina acestor consideratii, aceasta carte ar fi putut sa se numeasca si nu neaparat . Avea dreptate Pierre Chaunu cind exprima ideea existentei unei cvasiparitati intre numarul istoricilor si cel al istoriilor, ca si H.�I. Marrou cind spunea ca istoria este inseparabila de istoric. Intr�adevar, una este datum�ul / faptul / istoric care reprezinta obiectul istoriei ca (sau Kunst und Wissenschaft zugleich, dupa Leopold von Ranke), si alta este naratiunea sau discursul istoric, ca element constitutiv al istoriografiei. Din aceasta dihotomie hegeliana rezulta caracterul subiectiv si (Toynbee) al istoriei (un concept polisemantic) si poate fi explicata antinomia istoric (scoala , numita uneori si ) versus >relativism> istoric .
|
)
