Ca sa scrie Aphrodite, roman de moeurs antiques, el nu se va fi documentat monstruos, cit Flaubert pentru Salammbo, macar ca se inscrie pe linia deschisa de acela si are ceva din patetismul greu mascat de impersonalitate al Omului din Rouen. Ii este poate mai apropiata dimensiunea ironica a lui Anatole France din Tha�s, ca si organizarea hiasmatica a cartii, unde ascetul se osindeste, iar curtezana se mintuieste: atita doar ca, in opul respectiv, intilnim cronotopul crestin al erei noastre; atita doar ca, de ni s-ar ivi ocazia sa inrominizam capodopul francian, cu voiosie l-am transtitula, Ascetul si curtezana, la fel cum, pre valahie, gratie manipularii noastre prea putin inocente, Aphrodite se preschimba in Artistul si curtezana. De ce? Ca sa facem inteligibile de tot intentiile louysiene cetitoriului moldovean si sa-l cazam mai confortabil pe acesta in orizontul actual de asteptari si de atentate, d'attentes et d'attentats... aux bombes textuelles. Dar aici, in acest volum, hiasmul structureaza diegeza, cum vom vedea mai la vale, altfel; aici se implementeaza cestiunile creativitatii, ce framintau sfirsitul de veac in Occident: relatia artei cu realul amagitor si efemer, raportul artistului cu propriul travaliu, primejdia sterilitatii si futilizarii, tranzitia de la o art of exhaustion, epuizata rau de tot, la una de replenishment, capace sa modeleze cu maiestrie fugacele si sa-l introduca in perduranta.
Curtezana, condamnata la moarte, va supravietui, more parnassiano, in statuia celebrizatoare, dupa cum, in cutare sonet din Trofeele socrului auctorial, castelanii decedati, pictural reprezentati, regardent sans voir/ La rose du vitrail toujours epanouie. Nu altceva rostea poetul medieval, convocat in sintagma titulanta de Umberto Eco, despre trandafirul real si efemer, rosa pristina, caruia ii va dainui numele singur. De altfel, Louys antameaza, pentru ethos-ul alexandrin, ce a savirsit semioticianul pentru cel medieval: travaliu de reconstituire, exercitii, foarte izbutite, de simulare, opera de verosimilizare.
Desigur ca, dupa sapaturile lui Michel Foucault din Istoria sexualitatii, dupa cerceturile istoricilor mentalisti si , dupa Marcel Detienne, Jean-Paul Vernant, Pierre Vidal-Naquet, Paul Veyne, Fran�ois Hartog, avem acces la un alt tip de intelegere a grecilor din diversele epoci antice, a erosului si etosului lor, a relatiei lor cu mitologicul si teologicul, a felului cum gestionau homosexualitatea masculina ori feminina. Ar fi absurd sa exigem ca auctorele nostru, traitor cu o suta de ani in urma, sa posedeze tipul nostru de pricepere filosofica, istorica, sociologica ori antropologica. Spre exemplu, in romanul louysian, la homosexualitatea masculina a elenilor ai vaga aluziune, aproape sibilinica pentru noi, nespecialistii, care-l consultam pe Aulus Gellius ca sa aflam cine a fost Bathyllos, evocat de unul din clientii hetairelor ca . Dar ce reconstituire extraordinara, cu unelte romanesti, a prostitutiei sacrale, a vietii curtezanelor sau a disputatiunilor filosoficesti tirzii la Kosmopolis, in capitala lumii, in Alexandria, cel mai important oras al zonei mediteraneene la jumatatea veacului intii ante Christum, unde e incartiruita istorisirea ventilata de carte!!!
|
)
