Pina la o tratare mai sistematica a materiei, am socotit ca nu e abuziv sa propunem publicului de specialitate, ca si celui interesat de problemele integrarii noastre, un manunchi de reflectii privitoare la Revolutia franceza sub unghi istoriografie. Sint texte produse de-a lungul anilor, aproape fortuit, insa cu o anume staruinta, de la ecourile acelei Revolutii pina la reactualizarea spectaculoasa a operei tocquevilliene. Unghiul de abordare si in consecinta nivelul analizei difera de la un text la altul. Am crezut totusi ca ele pot sta impreuna, unificate oarecum de preocuparea constanta a autorului de a surprinde puntile ce s-au aruncat, la rastimpuri, intre doua culturi afine, mai ales in spatiul istoriografiei.
Desigur, aceste pagini ale cartii sint departe de a raspunde nevoii de sinteza a cititorului contemporan. Ele ar putea fi insa o modesta pregatire in acea directie. Trebuie sa ne asumam adesea rolul ingrat de a indica numai directii, formule, modalitati, lasind pe seama altora sa le dezvolte. Cel care culege roadele, la seceris, nu | totdeauna identic cu cel care seamana. Munca in domeniul istoriografiei necesita rezerva, masura, poate chiar umilinta, in sensul ilustrat de marii artizani ai domeniului. Principiul perfectibilitatii condamna orice product stiintific, dar si consoleaza, impacindu-ne oarecum cu relativismul situatiei noastre, cu nevoia de a ne raporta mereu la altii si a ne depasi continuu. Studiul unei teme devine o reflectie despre noi insine.
In fond, problemele pe care le-a pus Revolutia franceza sint cele cu care se confrunta si azi lumea: relatiile dintre individ si comunitate, individ si stat, stat si biserica, libertate si egalitate etc. Inseamna aceasta ca nu s-au gasit inca raspunsuri adecvate si durabile? Sau destinul marilor idei, ca tot ce fiinteaza pe lume, e sa-si piarda forta in timp, sa se degradeze, facind loc altor solutii? E limpede ca ne aflam la o incheiere de ciclu. Fustul cu care Franta republicana a tinut sa marcheze momentul, apoteotic, dupa doua secole, vadeste parca o dorinta de a insufla lumii contemporane vointa de a relua totul de la capat, pe seama acelorasi valori. La timpul sau, Edgar Quinet nu gindea altfel, atunci cind prevedea ca elanurile obosite ale lumii occidentale vor fi revigorate din afara, poate chiar prin acea umanitate carpatina din care cunoscuse citeva specimene exemplare.
Ttegasim aceeasi problematica, nuantata de timp, la acest final de veac si de mileniu pe care tocmai il traversa . Stim astazi mai bine, pe seama antropologiei culturale, de ce tentativa Revolutiei franceze de a scoate din joc religia a esuat pina la urma spectaculos. Intorcind spatele religiei traditionale, discursul iacobin a instaurat o alta, religia progresului, in care unele generatii au crezut ca afla sprijinul de care aveau nevoie. Un timp linear, cu achizitii metodice pe toate planurile, astfel isi reprezentau ele viitorul. A trebuit sa vina secolul XX, cu tragicele-i experiente, pentru a se observa ca omul poate sa recada oricind in barbarie, ca progresul e un mit, de care epoca moderna a facut prea mult caz, fara sa-i poata asigura substanta. Refuzul liniaritatii istorice e un cistig relativ recent, in arta, filosofie, istorie. Patosul wagnerian si retorica mussoliniana a gigantescului tin de aceeasi atitudine: a scapa de istorie, fie si devitalizind-o, adica falsificind-o
Nimeni nu se mai mira azi ca �istoria se rescrie". Numai ca motivatia rescrierii difera considerabil. In cazul Revolutiei franceze, e vorba � pe cit ne putem da seama � de o dubla motivatie: una a demitizarii, prin efortul de a constientiza miturile produse de acest fenomen, ca si de istoriografia lui; alta a reactiei necesare fata de expansiunea discursului iacobin, care a nutrit in veacul nostru atitea dictaturi si a compromis in buna masura ideologia initiala.
Reflectia obstinata din ultimii ani pe marginea Revolutiei nu e decit fireasca, din moment ce 1789 a precipitat lumea in directia unei laicizari cu efecte catastrofale, impunind astazi la sfirsit de ciclu, o regindire a intregii problematici. �Caderea in timp" a capatat in ultimele doua secole, o cadenta progresiva 7. Urmarile ei se resimt in toate planurile existentei umane. Salvarea din impas? S-au propus solutii diverse, cele mai multe contind pe o recuperare a spiritului religios, pe ecumenism (in sensul lui Eliade), pe recuperarea dimensiunii metafizice a omului, asa cum propunea inca Lucian Blaga. Intre timp, dupa spectaculoase mutatii, s-a ajuns la formulari dramatice, ultimative, de tipul celei prin care Malraux punea neantul in cumpana unui secol XXI religios.
|
)
