Poezia de expresie romaneasca din Israel se prezinta, la aceasta data, bine constituita, cu personalitati interesante, impunind un ton ideatic major, nu o data remarcabil. Chiar daca unii sint plecati de multi ani in Tara Fagaduintei, autorii demonstreaza - cu unele, putine, exceptii - o zicere artistica de aleasa calitate, de o modernitate egala cu cea a confratilor de la Dunare si Carpati, dar si de aiurea. In plus, o serie de teme comune (mai ales cele ce tin de copilarie, de primele iubiri, de locuri, date si fapte din tara natala etc.) intaresc impresia unor sensibile si trainice legaturi dintre creatorii aceleiasi limbi, aflati pe meridiane diferite.
Afirm acestea intrucit, pregatind o antologie a poetilor de limba romana din Israel, am avut prilejul sa constat cu sincera satisfactie stradania incununata de adevarate izbinzi lirice ale poetilor nostri de acolo si, mai mult, am simtit, in acelasi timp, ca sintem mai multi si, deci, mai puternici impreuna intru frumos.
Solo Juster, autorul cartii de fata, se aliniaza poetilor care nu mai sint tineri, fapt indicat nu atit de virsta sa, cit mai ales datorita asezarii grave in poezie, privirii adinci in tainele-i bintuite de timpul fara-de-intoarcere:< ...stelele/nu mai sint stele/.../ nici nu mai stiu/daca eu / sint totusi eu / ori / numai umbra amintirii> (Haos). Intra in aceasta categorie lirica destule titluri, toate gravitind in jurul fruntii poetului cu o incarcatura emotiva de o tristete senina, esentializata: (Urla piatra) sau: (Capricioasa moartea) si: (Din turn). Este in aceste versuri (dar si in multe altele) un misterios si bun amestec liric venind din intelepciunea lui Solomon si din dulcea tristete (dor de moarte!) a lui Eminescu. Si nici nu se poate o mai potrivita si armonioasa alaturare pentru autorul care isi traieste esential identitatea in dubla ipostaza, urmare fireasca a existentei sale in doua spatii spirituale. Solo Juster stie acest lucru si, in mod deliberat, cauta sa se elibereze de aceste stari evitind in general denumirile locurilor si ale intimplarilor (atit de prezente si pline de farmec si nostalgie la Sandu David, Shaul Carmel, M. Rudich si alti poeti contemporani din Israel) izbutind, astfel, un spatiu numai al sau, un spatiu al poeziei cautat. De aici si tonul grav - contemplativ, deseori pretentios fata in fata cu viata, cu timpul, cu destinul, in care natura desi acoperita de cuvinte, joaca un rol determinant. Iata: (Modus vivendi) sau: (Marina) si, de asemenea: (Arsita) si inca: (Toamna). Si, sigur, exemplele s-ar putea inmulti mai ales din primele cicluri ale cartii. Aceasta comuniune cu jur-imprejurul, implicarea poetului in vegetal, in adinc si inalt, in cunoscutul si-n necunoscutul materiei, dau poeziei lui Solo Juster o permanenta prospetime, severa in fragilitatea sa.
Spirit contemplativ - cum spuneam - poetul se complace in stari aparte, plutind intr-un vag al gindului, al visarii (chiar daca dureroase), al lumii sale intime. El devine, rind pe rind, judecat si judecator, invins si invingator, nefericit mai ales, si, din cind in cind, bucuros de eternizarea prin faptele de cuget. Este substanta majoritatii poemelor sale si nu o data dam peste adevarate arte poetice, precum: (Profil) sau: (Verticala) si, de asemenea, aceasta mica bijuterie de sorginte folclorica, subliniind deprimarea poetului: (Cobza) si inca acest strigat stapinit: (Frica) si, in plus: (Sunata ora). Da, este vorba de stari ce se consuma intim, timpul asezinduse si asezindu-l pe poet in sinele-i definitiv rabdator, impacat cu previzibilul sfirsit, inevitabil. Este, desigur, acel eminescian, care, de la autorul si pina azi a convins atitea generatii de poeti; Solo Juster face parte dintre acestia demonstrindu-si, astfel, locul formatiei sale lirice, chiar daca intr-o gama usor exotica. Si este bine asa! Normal.
|
)
