In prima ne-a preocupat gasirea unor argumente pentru a se evita, prin chiar terminologia lingvistica folosita, confundarea, din pacate, destul de frecventa, intre planul ontologic (limbajul, limba si vorbirea) si cel epistemologic si metodologic (limba, instrument de descriere a limbii-obiect de studiu), confundare indeobste pagubitoare pentru progresul lingvisticii ca stiinta autonoma. Tot aici am incercat, in spirit absolut moderat, neostentativ (echilibrat intre gramatica , a locutorului, si cea , a interlocutorului, altfel spus, intre gramatica si cea ), sa elucidam - prin atragerea unor fapte din istoria diverselor limbi - sintaxa cazului Vocativ [mai departe: V.], referentul caruia in planul vorbirii integral adresate este autorul actiunii, deci subiect logico-gramatical al unor tipuri de predicate (in vorbirea adresata delocutorului, statutul structurii Vocativ-imperative etc. este alta). Tot aici formulam obiectii si critici la adresa etimologizarilor la nivelul limbii literare, pentru a nu se falsifica graiurilor si al (sub)dialectelor in lexicului pentru limba literara si nici contributia acesteia la extinderea fondului ei lexical propriu (adesea, numai , savant, livresc) inspre celelalte varietati (ramificatii), profesionale, socio-culturale ale aceleiasi limbi comune (nationale), desi, evident, pentru o limba data sursa unul imprumut aloglot este, cel mai adesea, unica (miscarea acestora fiind o a idiomului receptor), cind nu intervin surse aloglote diferite, una pentru limbajul scris (literar), alta (sau altele), pentru celelalte ramificatii ale unei limbi .
In sectiunea a doua am grupat o serie de studii care reconsidera istoria teoriilor si metodologiilor lingvistice prin puterea traditiei in stiintele socio-umaniste (R. Jakobson a recunoscut ca F. de Saussure a regasit, in a sa tripla tratare a semnului lingvistic, traditia antica a filosofilor stoici din Grecia antica), prin necesitatea tuturor fazelor de gindire (si descriere) a limbajului natural uman, concretizat, in mod necesar, in tot atitea idiomuri etnice (, ), prin falsa ruptura intre consistenta lingvistica a secolelor XVII-XVIII si cea a veacului nostru. Ilustram, aici, si receptivitatea lingvisticii teoretice romanesti la cea europeana (mondiala) si contributiile ei in acest sens.
Sectiunea a treia, cea mai larga ca numar de studii, ilustreaza, pentru publicul romanesc interesat, o directie prioritara, numita chiar , a lingvisticii mondiale actuale, care, de descrierea (desi, niciodata exhaustiva) a unei sau altei limbi ca sistem si structura, prefera sa se orienteze spre relatiile dintre limbi ca sisteme. Prin bilingvism s-a putut reafirma ca orice limba datoreaza ceva interferentelor cu alte idiomuri. Intra in joc, pe linga descendenta si tipologie, si limbilor, prin care se pot constitui, indiferent de origine si tip gramatical (a)l lor, familii, aliante, ligi de limbi (chiar la dimensiune ). Ne-a interesat, aici, cu deosebire, includerea, doar partial justificata, a limbii romane nu numai in , ci si intr-una , precum si izolarea artificiala si superficiala a unei variante zonale a subdialectului moldovenesc a dialectului dacoroman al limbii romane drept est-romanica autonoma, creata, chipurile, mai ales (daca nu si exclusiv) prin influente. Studiile din aceasta sectiune nu distoneaza fata de ansamblul cartii, fiind vorba in ele nu numai de amintitele , balcanica si carpatica, dar si de remarcabila, pilduitoarea unitate structural-tipologica a limbii romane in plan romanic.
Cerem scuze cititorilor pentru eventualele omisiuni, inexactitati, repetitii sau chiar erori.
|
)
