Principele e, asadar, una dintre cele mai controversate carti ale lumii daca nu cumva cea mai cea mai hulita si mai laudata, mai mult citata decit citita; totusi foarte citita. E hulita cu ipocrizie pentru ca e prea lucida si adevarata. E citata cu necesitate, ca text de valoare perena, in teoria puterii. E citita interesat de principi, regi, imparati, sefi de state si ministri ca alfabet politic si lectie de tiranie, spre a sti cum sa-si mentina dominatia, in functie de imprejurarile si calitatile personale. Adesea, acestia au tentat s-o falsifice sau sa faca in jurul ei complotul tacerii, tot dupa interes. Nu stim daca toti cei care s-au condus dupa Principele au fost oameni mari in istorie. Stim insa, ca din actiunea istorica a oamenilor mari si-a extras Machiavelli ideile cartii Mastile puterii . In fine, Principele e citit, practic dezinteresat, de oamenii de cultura pasionati de adevarurile simple si eterne ale istoriei. Orice s-ar spune, ei, intelectualii, sint legiuitorii nerecunoscuti ai lumii, cautatorii noului in cele vechi. Machiavelli a fost un virf intre ei. Nobletea acestei ultime cautari, nevoia aducerii aici si acum a meditatiilor florentinului, toate de o franchete ce poate fi confundata cu violenta, justifica reeditarea cartii. Bibliotecile noastre au putine exemplare romnesti ale Principelui si foarte putine studii solide scrise la noi, dintre care nu se poate retine decit monografia inca demna de interes a lui C. Antoniade si studiul doct al Ninei Faon, care prefateaza editia ultima. Cit priveste textul Principelui, el a fost tradus dupa o editie franceza, in 1927, de Gr. Handoca si succesiv de Nina Faon in 1943 (sub pseudonimul Sorin lonescu) si in 1960 . Si asta in timp ce in Europa secolelor al XVI-lea si al XVII-lea, textul s-a publicat in 90 de editii, in toate limbile.
Machiavelli a scris cu aceeasi pana istorie si poezie, comedie si proza, rapoarte diplomatice si scrisori fascinante prin substanta si stil . Dar opusculul (sub 100 de pagini) care a strabatut secolele a fost Principele, punctul de convergenta al operei lui istorico-diplomatice. Aici se concentreaza esenta a inca trei carti complementare si partial identice ca ideologie si care se explica prin ea: Arta razboiului, Discursuri asupra primei decade a lui Tit Liviu si Istoriile florentine
|
)
