Volumul al treilea din Memoria Amfiteatrelor aduna intre copertile sale medalioanele pe care le-am publicat in ultimii cinci ani, iar primirea, mai mult decit calduroasa cu care au fost intimpinate, m-a incurajat sa le dau forma definitiva si sa le string laolalta in aceasta carte pe care o supun judecatii virtualilor cititori. Ingaduiti, rogu-va, sa fac citeva precizari: desi am publicat pina acum peste 150 de medalioane (iar lumea buna zice ca nu scriu chiar cu mina stinga), eu nu sint totusi scriitor, dar o voce launtrica m-a indemnat - am mai spus-o -, inca de acum un sfert de veac, sa astern pe hirtie amintirile pe care le-am adunat - cu truda si migala - despre aceste spirite luminoase si sa le impartasesc la lume pentru a nu ramine doar in mine Asadar, nevoia de a ma confesa, nu febra de a prinde vreun coltisor in rafturile eternitatii, a fost mobilul principal pentru care am scris aceste rinduri, iar indeletnicirea mea de zi cu zi (de peste 43 de ani ca dascal de Istoria filosofiei la Alma Mater Iassiensis) m-a ajutat sa surprind fericit, nadajduiesc, contributia si originalitatea figurilor evocate.
Printre cei care m-au incurajat sa continui seria acestor medalioane as aminti doar citeva nume: Ion Coteanu, Nicolae Barbu, Radu Miron, Constantin Ciopraga, Ion Haulica, Valeriu Cotea, Constantin Romanescu, Razvan Teodorescu, Alexandru Surdu, Theodor Dima, Alexandru Boboc (academicieni), iar profesorii universitari ieseni, bucuresteni si clujeni, medici, ingineri, profesori de liceu, studenti etc., in marea lor majoritate, mi-au adresat aceleasi mesaje de calde aprecieri. Daca acesti oameni au facut-o doar din complezenta sau au suguit, indicindu-mi o pista falsa - lucru ce-mi este totusi greu de admis - eu imi asum, cum vedeti, riscurile de rigoare Vorbind despre portretele zugravite de mine in Memoria Amfiteatrelor, ilustrul profesor Alexandru Piru scria: .
In Prefata la volumul al II-lea ma destainuiam ca, inainte de a schita portretul spiritual al unui dascal plecat in lumea umbrelor, merg in sala Senatului de la Alma Mater Iassiensis unde ramin minute in sir. Aici contemplu portretele oamenilor mari - adevarati stilpi de lumina si suflet ai acestui neam - portrete ce impodobesc, de jos pina sus, peretii celei mai vechi Universitati a tarii. Imi place sa admir oamenii care intra aici ca intr-o catedrala si cu un fel de solemnitate liturgica, intr-o tinuta de ceremonial, stapiniti de emotii vii si puternice, chipul lor tradind sentimente de sincera admiratie.
Incredintind tiparului aceste modeste portrete, nadajduiesc ca prin ele sa ma achit de o datorie de suflet pe care am contractat-o fata de toti acesti admirabili truditori cu mintea care au slujit cu atita abnegatie si daruire Cetatea universitara ieseana si pe care au iubit-o ca pe templul lor sfint. Ce as vrea sa adaug este lucrul urmator: m-am aplecat asupra acestor dascali cu o privire calda si prietenoasa si cu acel atasament afectiv pe care il resimt fata de toti cei ce parasesc lumea aceasta si lasa in sufletul meu un fel de vid infiorator, trist si apasator, ceva ce nu poate fi suplinit de nimic si de nimeni. Si inca ceva: paginele acestea nu sint fructul unor lucruri auzite de la altii sau prinse din zbor, ci rodul trairii si experientei personale, iar daca cititorul va depista in ele pecetea vremurilor trecute, inseamna ca autorul, cu sau fara voia lui, si-a tradat senectutea
|
)
