In vremuri de mult apuse, cind istoria nu se desprinsese inca de intelegerea mitica a lumii, iar neamurile nu se statornicisera intre hotare stabile, anglii, saxonii si iutii, care, incepind din secolul V e.n., parasisera continentul european si invadasera Britania, aduceau cu ei, in noua patrie, o zestre culturala bogata, in cuprinsul careia legenda lui Beowulf ocupa un loc distinct. Acolo, in noile asezari statale care se infiripasera si a caror viata spirituala parea sa fie deosebit de efervescenta, se nastea o noua literatura, cea anglo-saxona.Elaborata intre secolele VII si X, in engleza veche si in limba latina, creatia literara a noilor cuceritori reflecta, prin temele si motivele abordate, psihologia si mentalitatea unui popor care a cautat neincetat sa armonizeze spiritul solitar al insularului cu inclinatia catre elementul concret si viguros al realitatii cotidiene. Textele care o ilustreaza, Beowulf, Tinguirea sotiei, Tinguirea lui Deor, Ratacitorul, Ruina, Navigatorul, poeziile lui Caedmon si Cynewulf, Cronica anglo-saxona etc. au ramas, in ciuda vechimii lor si a vesmintului lingvistic deosebit de cel al englezei actuale, de o prospetime si modernitate incitanta. Faptul acesta poate fi explicat prin valorile de fond si de forma specifice unor astfel de lucrari.Din punct de vedere ideatic, poezia engleza veche dezvaluie mentalitatea anglo-saxona adinc inriurita de mitologia nordica1 si de religie, de dezvoltarea istorica si de organizarea sociala, de influentele continentale si de sursele autohtone, de asezarea geografica si, nu in ultimul rind, de valorile sintetizate de tipuri culturale.In acest context, ostilitatea naturii, singuratatea, implacabilitatea destinului, teama in fata necunoscutului, respectul si loialitatea fata de suveran, slavirea faptelor eroice, celebrarea gloriei, vitejiei si a curajului celor care lupta sau strabat intinderile nesfirsite ale apelor, pretuirea bardului, dobindirea sau pierderea protectorului, marinimia stapinului, rivalitatea, chemarea marii sau nestavilita pofta a supunerii fortelor potrivnice, puternicul sentiment al efemeritatii vietii si al gloriei, aspiratia constanta spre un tarim ceresc etc. se constituie ca veritabile surse ale temelor si motivelor literare, specifice poeziei engleze vechi.Insa, indiferent de substanta acestora, ca si de modul in care ele au fost abordate, starea de spirit pe fondul careia are loc evolutia lor se caracterizeaza cind printr-o acuta perceptie a desertaciunii maririlor lumesti, cind printr-o febrila cautare, dincolo de temporalitate, in lumea unor adevaruri eterne, a tihnei si a pacii sufletesti. In spatiul unei astfel de atitudini in fata vietii, permanenta teama de necunoscut sta alaturi de linistita acceptare a ideii mortii. De asemenea, tonul elegiac, de tinguire molcoma si necurmata, care respira de pretutindeni, isi are obirsia in acest mod de a simti si de a gindi.
|
)
