Autorul cartii Ocazia pierduta , Alexandru G. Cretzianu, s-a nascut in urma cu un secol 1895 la Bucuresti. Era fiul lui George Gh. Cretzianu, diplomat de cariera, care a detinut functia de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei in Spania (15 iunie 1913 - 1 aprilie 1922), S.U.A. (5 noiembrie 1926 - 15 iulie 1929) si Polonia (7 octombrie 1929 - 27 iulie 1931) 1. Alexandru G. Cretzianu era nepotul printului Barbu Stirbey si nepot prin alianta al marelui om politic si diplomat I.I.C. Bratianu.
Viitorul diplomat a absolvit Facultatea de Drept a celei mai vechi Universitati din tara, cea ieseana.
A participat la razboiul de intregire a neamului, ca locotenent de artilerie. Ranit si luat prizonier de catre germani, va reveni in tara dupa aproape doi ani de captivitate, in urma unui schimb de prizonieri.
Alexandru G. Cretzianu a intrat in serviciul diplomatic in septembrie 1918 2. Una din primele misiuni a fost aceea de a inmina
sefului diplomatiei franceze, Stephen Pichon, un Aide-mmoire in care era prezentata intreaga politica desfasurata de Romania de la intrarea in primul razboi mondial pina la terminarea acestuia. Documentul insista asupra necesitatii recunoasterii statutului de tara aliata a Romaniei in contextul in care ea fusese nevoita sa accepte pacea separata de la Buftea-Bucuresti. Tratatul de la Bucuresti se scria in finalul Aide-mmoire-ului nu a fost niciodata recunoscut de Aliati si nu a fost niciodata acceptat de bunavoie de romani. Anularea sa a fost acceptata de cei ce l-au impus. Nimeni nu trebuie insa sa se prevaleze de acest tratat pentru a-i umili pe cei care au fost nevoiti sa-l suporte cu minie in suflet si nici sa arunce un val de tristete peste zilele frumoase care ar trebui, in sfirsit, sa se iveasca si pentru ea. Recunostinta lor fata de aliati, care i-au eliberat prin marea lor victorie, trebuie sa ramina nestirbita si neintinata 3.
In lunile urmatoare a fost atasat pe linga delegatia romana prezenta la forumul pacii din capitala Frantei, reuniune care avea sa statueze noua ordine teritoriala si politica a Europei de la finele Marelui Razboi.
A urmat o sedere de trei ani in capitala Angliei (1919 - 1922), una din protagonistele politicii europene de dupa prima mare conflagratie, si aliata a Romaniei. In capitala Angliei, Alexandru G. Cretzianu atasat si secretar trei a colaborat cu Mihai Boerescu, Matyla Costiescu Ghica sau Viorel Virgil Tilea. Sederea la Londra a fost benefica pentru Cretzianu care, multi ani mai tirziu, avea sa intocmeasca, la solicitarea generalului I. Antonescu, primul studiu temeinic asupra raporturilor romano-britanice 4 de la finele primului razboi mondial pina la intreruperea acestora, in februarie 1941.
Dupa periplul londonez, Cretzianu a fost numit secretar doi al legatiei de la Roma (1923 - 1926), capitala in care ii va succeda unui alt viitor mare diplomat si prieten al sau, Raoul Vasile Bossy 5.
Pentru Romania, raporturile cu Regatul Italiei au jucat, dupa primul razboi mondial, un rol important, Bucurestii acreditindu-l
inca din 2 decembrie 1917 ca ministru la Roma pe unul din cei mai
experimentati diplomati, Al.E. Lahovary de amintit ca Lahovary a rezidat la Roma, ca trimis extraordinar si ministru plenipotentiar, in doua rinduri nu mai putin de 17 ani6. Experienta si cunoasterea psihologiei italiene a lui Lahovary au folosit diplomatiei Bucurestilor, el inconjurindu-se de tineri capabili, dintre care Al. Cretzianu si R.V. Bossy s-au detasat.
In anii 1920 - 1921, Italia a aprobat constituirea Micii Antante, una din aliantele diplomatice de baza ale Romaniei interbelice cu ocazia vizitei efectuate la Roma, premierul Giolliti si contele Sforza, seful Consultei, au marturisit lui Take Ionescu, pe atunci ministru de externe, ca proiectul respectiv servea si intereselor Italiei 7.
Colaborarea romano-italiana din timpul Conferintei de la Genova din aprilie mai 1922 parea sa inaugureze o noua etapa in istoria raporturilor romano-italiene. Cu prilejul reuniunii respective, printr-o nota adresata delegatiei romane, la 2 mai 1922, de reprezentantii Italiei, Frantei, Angliei, Japoniei, Poloniei, Elvetiei si Suediei, s-a solicitat Moscovei sa restituie Romaniei valorile depuse la sfirsitul primului razboi mondial 8. Delegatia sovietica, in raspunsul ei din 11 mai 1922, a respins cererea si a anuntat ca nu recunoaste Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care se recunostea Unirea Basarabiei cu Romania. Fata de aceasta situatie, presedintele Conferintei, italianul Facta, dupa ce a subliniat ca prin tratatele de pace s-a recunoscut, conform principiului autodeterminarii nationale, desavirsirea unitatii nationale a Romaniei, a anuntat ca reuniunea nu putea sa ia act de protest. La Genova, marile puteri au recunoscut ca indreptatite doleantele Romaniei 9. In acest context, la 17 mai 1922, prin I.I.C. Bratianu, Romania si-a asumat un angajament unilateral si permanent de neagresiune bazat pe statu quo fata de Uniunea Sovietica. Angajamentul, care reprezenta o conceptie politica permanenta a Romaniei, oferea un plus de securitate in zona centrala a Europei 10.
|
)
