CONSTRUCTIVISMUL - STIINTA, METODA, MODA
Cititorul cartii va fi socat de la primele pagini ale cartii pentru ca va intilni un altfel de discurs pedagogic. Dupa ce ne-am obisnuit sa asezam usor semnul egalitatii intre educator si propovaduitorul de principii justificatoare si argumentative ale unei realitati, dupa ce fiecare a simtit autoritatea omnipotentului si omniscientului profesor - venit sa prezinte celuilalt lumea cu secretele si sursele ei - Horst Siebert pune sub semnul intrebarii intreaga realitate perceputa. Pentru a ilustra aceasta idee, autorul reia dialogul lui Picasso cu gradinarul sau:
In acest sens, autorul ne spune clar ca intrebarea centrala a constructivismului este simpla: ce vedem (oare) atunci cind vedem ceva? si merge mai departe, alaturindu-se lui Paul Watzlawick pentru a intreba cit de reala este realitatea, cu scopul de a evidentia ca intreaga stiinta se afla sub semnul indoielii asupra oricaror vechi certitudini - fie ca acestea erau ale stiintelor naturii ori ale celor sociale, umane.
Nimic nu mai poate ramine la fel sub lumina schimbatoare a epocilor, a unghiurilor, a perspectivelor, a reperelor, a influentelor diverse, incit orice vecin poate deveni evreu (Ulrich Beck) iar scoala este doar locul in care poate ca mai degraba profesorii sunt instruiti de elevi decit invers. E drept, am comenta noi, aceasta invatare poate avea loc daca si numai daca profesorul stie, vrea si chiar de la elevul sau pentru a le folosi pentru sine in scopul intelegerii, restructurarii si redirijarii spre elev. Interlocutorul este sansa noastra dubla: pe de o parte, pentru a realiza proprii, iar pe de alta spre a ne face utili acestuia prin sporul de lamurire produs mai intii.
Dupa o asemenea izbitoare diferenta de gindire, pentru a ne linisti ni se aminteste ca, in realitate, constructivismul este o teorie a cunoasterii cu indelungata traditie: Platon, Vico, Berkeley, Kant, Schopenhauer, W. James, J. Piaget si altii, doar ca gindirea constructivista pare a fi la moda intr-o epoca in care certitudinile si adevarurile traditionale devin fragile si discutabile (p. 15).
Teza centrala oamenii sunt sisteme operationale inchise autoreferentiale, autopoietice stimuleaza autorul sa precizeze ca prin constructivism nu intelege o disciplina stiintifica, ci o paradigma inter si transdisciplinara, o perspectiva care se distanteaza de toate pretentiile ideologice si metafizice de a detine adevarul (p. 16) deoarece numitorul comun al discursului sau subliniaza ca realitatea este subiectiva.
Incursiunea printre dimensiunile constructivismului - psihologica, biologica, sistematica, socio-psihologica - si contributiile diverse la definirea constructivismului duc inevitabil autorul spre consemnarea celor mai noi corelatii realizate in domeniu la Congresul de Constructivism de la Heidelberg, din martie 1998, cind au fost reclamate trei puteri care impun modelul dominant de interpretare:
a) puterea cuvintului, care contribuie la disciplinare si integrare;
b) puterea sociala, care reglementeaza sistemul juridic si educational;
c) puterea credintei, care functioneaza ca sistem de control moral (p. 22).
|
)
