Prin dilatarea sensului primordial - fenomen semantic obisnuit -, se vorbeste, nu fara dreptate, de individualitatea unei culturi in raport cu altele. Conventiile, in materie de limbaj, sint nenumarate. Desi strict legata de individual (Hochstes Gluck der Erdenkinder/Ist nur die Personlichkeit, citim in Faust), notiunea de personalitate poate deveni, la rindul ei, gratie unui proces de reprezentari analogice, o notiune-suma. Putem pune in discutie personalitatea unei literaturi? Franta, constata Ernst-Robert Curtius, , dar . Eminescu, pentru noi, este o entitate rezumativa: unul in toti. Intr-o literatura culta cu oarecare trecut, exista stiluri individuale, conditionate de o multitudine de factori, si un stil national (M. Ralea), concretizat in anumite dominante. Discontinuitatile, contradictiile chiar, nu pulverizeaza ideea de originalitate. Trasaturi ca acestea se intilnesc la indivizi si la grupuri sociale. Spiritualitatea popoarelor se autoreleva in creatie, in acto, care inseamna optiune, dialog cu existenta, apel la eternitate, altfel spus: un mod de a polariza energiile si de a conferi semnificatii. Vom distinge, asadar, o unitate de stil a sculpturii eline, traducind un anumit ethos, si un ritm interior, solar, in muzica italiana. De ce notiunea de personalitate sa fie raportata numai la indivizi luati in parte, nu si la o literatura, in totalitate? Cu toate ca, in impulsul lui initial, scrisul este un act eminamente individual, oamenii de litere revela ceea ce le dicteaza, intr-un mod sau altul, momentul istoric, evenimentele, pe scurt societatea cu structura ei. Influentati de aceasta, scriitorii mari, reprezentativi, fixeaza, modeleaza estetic si prind in incheieturi, la rindu-le, fizionomia timpului lor.
Asa stind lucrurile, intr-o privire panoramica partile componente ale unei literaturi (scriitori, teme, opere) nu-si pierd individualitatea; alaturindu-se, regrupindu-se, completindu-se, partile scot in relief semnificatii dominante, care, la un alt nivel, afirma o personalitate-sinteza. Sadoveanu, Blaga, V. Voiculescu, luati impreuna, se potenteaza reciproc, sugerind mai viu o anumita directie spirituala, decit considerindu-i izolat. Sa citam aici formula personalitate principala si aceea, derivata, de personalitate secundara, intr-un raport de perpetuu relativism, moduri coexistente la indivizi, vizibile, de asemenea, intr-o literatura. Dialectica fenomenului creator in totul ii aparea lui Basil Munteano, reputat comparatist, ca un spectacol de constante si variabile, realitati corelative, complementare. Aceleasi repere fusesera invocate anterior de Heidegger (neschimbatorul si schimbatorul sau evanescentul) si de catre Erwin Panofsky; . Orice literatura, conchidea savantul Basil Munteano, e facuta dintr-un , de unde dificultatea - pentru observatori - de . Nu dintr-o aditie mecanica a faptelor va rezulta, in final, imaginea intregului, ci prin sinteza in planul ideilor, pe verticala, o astfel de sinteza avind ca finalitate explicarea marilor vocatii in mersul lor catre un destin. Care sint, deci, constantele si variabilele literaturii romne? Cum ii determina ele profilul, adica personalitatea? Iata intrebari.
|
)
