In textele din secolul al XII-lea, unde apare pentru prima data, cuvintul roman poate imbraca doua acceptiuni: el desemneaza fie dialectul vorbit in nordul Frantei, fie povestirile in versuri, in limba franceza. Incepind cu secolul al XIV-lea, cuvintul desemneaza si povestirile in proza. Pe tot parcursul secolelor al XVIlea si al XVII-lea, vocabula roman mai trimite inca la texte in versuri povestind aventuri fabuloase, dar ea si-a capatat deja sensul modern, acela de (Le Petit Robert).
Aparut tardiv in traditia literara occidentala, romanul este singurul gen cu o evolutie aproape intotdeauna insotita de o productie critica importanta:
Pe de o parte, reflectia romancierilor insisi. Textul romanesc are pentru ei statutul de proiect: este vorba de a-si defini locul in istoria genului si de a impune un ideal estetic. Pe de alta parte, reflectia analistilor romanului. Pentru ei, textul romanesc este un obiect de descris. Drept care, ei trebuie sa-si precizeze metodele de analiza si sa aiba in vedere un ansamblu de probleme: limitele externe si interne ale romanului (definitie, aparitie, tipologie), tehnicile de compozitie ale romanului (povestire, personaj, punct de vedere narativ), lumea descrisa de roman (realism, fictiune, romanesc).
|
)
