Piţu e un sceptic desăvrşit, nvins ca şi Cioran nu mi de starea de graţie şi fervoarea imaginaţiei proprii.
Adevărul e că ne raportăm la Luca Piţu ca la o conştiinţă, ca la una din marile conştiinţe ale timpului nostru; nu doar ca la un mod de a scrie. Şocul scriptural produs de textele sale conţine n sine un gest de revoltă şi de libertate. nţelegem că ura de sine este superioară iubirii de sine şi nici nu vedem un alt temei al conversiunii negativului n pozitiv: un temei credibil. Sub oblăduirea lui Luca Piţu, ispita negaţiei şi ironia nu pot duce la idealizarea răului, care pnă la urmă ne-ar culpabiliza şi mai mult. Dimpotrivă, rolul lor este unul exorcizant şi prevenitor. De-ar fi numai teama că şi marile idei şi sentimente, cum e acela romnesc al fiinţei pot deveni rapid locuri comune - mai primejdioase, la un moment dat, dect locurile comune obişnuite! n sărăcia spirituală a timpului pe care-1 trăim, oricnd există pericolul apariţiei unui nou limbaj de lemn [alături de celălalt limbaj de lemn pe care, de bine de rău, ncepem să-1 repudiem acum cu toţii]. Luca Piţu este un iluminat al nonsensului locului comun. Are un simţ acut al eroziunii cuvintelor. Din amestecul erudit al limbajelor scoate o altă limbă, care, chiar dacă nu este o nouă limbă| e cu siguranţă varianta ei paroxistică: mai insolită, dar şi mult mai conştientă de sine, mai motivată
|
)
