In cadrul temei generale a eseului (transformarea unor motive secundare, : caragialiene), Alexandru Calinescu examineaza in Caragiale sau varsta moderna a literaturii si acele , virtuale povestiri, nuvele sau schite, categorii esentiale ale formelor narative; intereseaza astfel mecanismul care permite ,, ... asimilarea formelor literaturii 'minore' si a elementelor din viata cotidiana>. Deconspirate, ,,dezgolite>, cum scrie autorul eseului, atari aspecte tin de modele, adesea consacrate si celebre, tratate, insa, prin deriziune, prin umor, dar, mai cu seama, prin parodiere. Nu e altceva decit un proces de depasire, de evaluare critica a modelului, de reluare ,,desfigurata> a vechiului model. El nu mai functioneaza, in atari circumstante, ca element generator pozitiv, ci ca agent al dereglarii voite, programatice a formelor anterioare. Este poetica scriitorului cu diversele ei precepte, alegeri sau refuzuri polemice. Dublul final din Doua loturi, digresiunea cu dubla ei functiune: metatextuala si demistificatoare, metamorfozarea formelor si a (un domeniu eterogen, extra-literar tinde sa devina literatura) sint alternative ale poeticii caragialiene, explicare si demontare de procedee, de clisee, de locuri comune etc. Poetica prozei este, la Caragiale, o poetica riguroasa, trimitind fara nici un echivoc la procedee si la o mecanica a relatarii narative amenintate de sclerozare si de sterilitate. Mai mult, am putea gasi in textele scriitorului nostru o confirmare a unei observatii extrem de patrunzatoare a lui I.Lotman. Proza sau poezie, tipurile de comunicare se supun acelorasi legi ale creatiei; literatura epica si creatia lirica transmit mesaje, comunica pe fondul unui sistem de informatii complex. Limbajul creatiei, si el tot mai complex, cere o lectura care sa nu distruga si sa nu anuleze specificul comunicarii, sa nu un limbaj si sa nu-l substituie printr-unul neadecvat. Caci, spune I.Lotman in Lectii de poetica structurala, este imposibil sa traducem ideea scriitorului altfel decit in echivalentele limbajului artei: ,, ... limba cuprinde nu numai un cod, ci si istoria codului respectiv>. I.L.Caragiale controleaza toate componentele operei, are ,,o constiinta acuta a caracterului proliferant, infinit catalizabil, al textului (si al frazei)>. Scriitorul intelege disponibilitatile unor transformari si ale unor transferuri generatoare de noi texte si de semnificatii, creatoare ale unei poetici interne. Nu o parte a acestei ,,poetici> este repertoriul organizat si montat de Alexandru Calinescu pentru un de tipul celui creat de Flaubert? Si daca este asa, atunci nu poate fi pusa in discutie o idee, si ea relativ veche, potrivit careia literatura reciteste, re-face si modifica modele, re-creeaza imensa biblioteca a culturii, dar de fiecare data altfel?
|
)
