La sfirsitul secolului trecut, apar in scena doua nume care vor marca, prin opera lor, intregul destin al literaturii austriece din prima jumatate a secolului al XX-lea: Hugo von Hoffmannsthal si Arthur Schnitzler. Partizani ai teatrului impresionist, acesti autori acorda o atentie deosebita sugestiei si subintelesului. Pe scena sint aduse personaje cu o structura psihica complexa. Marele atu al teatrului impresionist fata de cel naturalist care se afla la moda cam in aceeasi perioada in Germania si al carui reprezentant de frunte era Hauptmann, a constat in eliminarea oricarui didacticism.
Operele dramatice impresioniste nu-si propun sa convinga; personajele nu sint obligate sa se destainuie in monologuri pline de dramatism si nici sa se justifice in dialoguri interminabile. Personajele se definesc indirect prin replica, gest, atitudine. Dialogul fiind de o mare mobilitate si plin de subintelesuri. E un joc subtil intre aparenta si esenta. Pentru a aduce la lumina conflictele profunde, fara a le expune in mod direct, e nevoie nu numai de talent, ci si de o remarcabila stiinta a constructiei dramatice. Modul de a vedea lumea, discret dar patrunzator totodata, este modul specific de a gindi si simti al austriacului.
Este epoca in care Hoffmansthal scrie un intreg ciclu dramatic inspirat din tragediile Greciei antice si mai apoi din misterele medievale.
|
)
