Lucrurile le impinseseram destul de departe, ca sa nu mai putem da inapoi. In faza aceea cred ca, daca am fi incercat sa clarificam relatiile dintre noi, ne-am fi sfisiat. De citeva ori in- tirziase, mult, venise noaptea acasa, ostenita, si se culcase plin- gind. Imi luasem obiceiul sa o astept in statia de troleibuz unde trebuia sa coboare si o asteptam uneori ore intregi ; cind se deschideau usile masinilor, un val de sudoare fierbinte preceda calatorii. Uneori, era printre ei... in lift, urcind spre apartamentul nostru, ne priveam stinjeniti, ca doi straini: un timp prea scurt pentru a face cunostinta si un drum prea lung pentru ca timpul sa treaca penibil de incet. Intrind, i se umezeau ochii si privea toate lucrurile cu un aer ratacit, ca si cum nu avea sa le mai vada niciodata.
Intra in baie. In timp ce-i pregateam masa, auzeam zgomotul dusului, dar stiam ca acela era un fond protector plingea si astepta sa plec din bucatarie pentru a ramine singura. Minca repede, lacom, maxilarele ei pronuntate mi se pareau feroce si ii era absolut indiferent ce avea in farfurie; nu cred ca simtea gustul mincarii.
Luni de zile am trait un timp amorf, din care nu imi amintesc mare lucru. Jurnalele mele, din acea perioada, sint pline de insemnari dureroase, umilitoare. Rareori, ca niste fulgere, minie si ura, revolta constienta de neputinta ei. In afara insemnarilor din ce in ce mai laconice, din caietele mele, n-am scris mai nimic. Manuscrisul unui roman (Puzzle, sau Piua la capat), zacea alaturi de masina de scris, cu foile vraiste, ca un animal peste care a trecut un compresor. Din cind in cind, incercam sa reiau lucrul la el.
|
)
