Cautind sensul existentei care nu poate fi descoperit decit in si prin fapte exemplare, memoria naratorului iese din cadrele timpului fizic pentru a regasi un timp al sau, subiectiv, delimitat de repere de ordin afectiv. Tipul de relatie care se stabileste intre timpul obiectiv si cel subiectiv constituie, de altfel, premisa esentiala a diferentierii autobiografiei de celelalte specii ale literaturii personale: autorul de memorii este preocupat, mai ales, de reconstituirea exacta a intregii vieti sau a unei anume perioade, considerata importanta, fara a omite nimic din ceea ce s-a petrecut atunci, mentinind o "obiectivitate" a relatarii; certificatul de autenticitate al scrierilor de acest tip este, aproape totdeauna, data, indicatia cronologica oricind verificabila. Autobiografia Amintiri din copilarie (ed. a II-a) insa nu se raporteaza decit la dimensiunile timpului subiectiv, a carui suveranitate constituie, poate, o forma a "razvratirii" fiintei impotriva sensului unic de evolutie a timpului: scrisul, textul, reprezinta materializarea dorintei spiritului de a-si ridica existenta deasupra uitarii si de a smulge virsta de aur a fiintei de sub teroarea cuvintului "sfirsit".