Din cuprins:
- Teorii si tehnici ale comunicarii
- Tehnici in spatiul public
- Publicitatea politica
- Comunicarea electorala
- Comunicarea si exercitiul puterii
- Comunicarea si participarea politica

Premisa principala este ca noua disciplina, comunicarea politica, reprezinta un bricolaj de teorii, tehnici si practici. Prima parte a cartii este dedicata teoriilor si tehnicilor, iar cea de a doua practicilor comunicarii, corespunzatoare pozitiilor de putere. Perspectiva teoretica evolueaza intre incertitudinea obiectului de studiu si cimpul teoretic concurential, pluralist care ar putea servi drept fundament intelegerii procesului de comunicare politica. In prima instanta, autorul incearca sa deceleze intre mostenirea teoriilor comunicarii si cea a stiintelor politice in hibridarea proaspetei discipline, distingind, pe de o parte, abordarea care disociaza comunicarea si politica, dind prioritate primului concept in intelegerea procesului de comunicare politica, iar, pe de alta parte, abordarea care insista asupra consubstantialitatii politicii si comunicarii, semnalind practic o zona a mostenirii comune. Desi recunoaste importanta celei de-a doua abordari, autorul, pe parcursul cartii, o va privilegia, nedeclarat, pe cea dintii. Complexitatea obiectului este reliefata prin stabilirea a trei dimensiuni ale comunicarii politice: dimensiunea pragmatica, dimensiunea simbolica si dimensiunea structurala. Pragmatica se refera la studiul practicilor reale de comunicare, practici dintre care cele mai frecvente sint persuasiunea, convingerea, seductia, informarea, negocierea, dominarea si care presupun/construiesc anumite tipuri de interactiuni, de relatii sociale. Cimpul social si, implicit, cel politic este polarizat intre relatiile de cooperare si cele de conflict, primele subsumind practici ale comunicarii politice din proximitatea manipularii, iar celelalte, practici din proximitatea negocierii; ele corespund in acelasi timp unei viziuni consensualiste sau uneia conflictualiste asupra realitatii sociale/politice. Dimensiunea simbolica se refera la vehicularea simbolurilor in comunicare, prin intermediul limbajului, riturilor, miturilor; caci politica nu este doar un univers de forte, ci si de semne, care au nu doar calitati cognitive sau expresive, ci si eficienta sociala. Dimensiunea structurala ne trimite la canalele, retelele si mediile prin care se desfasoara fluxul comunicarii. In acest sens, se face distinctie intre canalele institutionale (cum ar fi parlamentul sau administratia), canalele mediatice (presa scrisa si audiovizuala) si canalele interpersonale (grupuri sociale, relatii interumane).Cimpul teoriilor explicative se inspira, mai curind, din zona sociologiei comunicarii decit din cea a stiintelor politice. Comportamentul, sistemul, interactiunea si dialogul sint principalele concepte cu care se incearca surprinderea logicilor de functionare a comunicarii politice. Teoriile, conform lui Gerstlé, rivalizeaza intre ele in functie de conceptia lor asupra comunicarii, politicului, a relatiei dintre ele, precum si dupa distribuirea accentului pe aspectul pragmatic, simbolic sau structural. Autorul sintetizeaza pluralismul teoretic in patru perspective: comportamentista, structural-functionalista, interactionista si dialogica. Primele doua disociaza comunicarea de politica, privilegiind comunicarea si aspectele pragmatic si structural, in timp ce ultimele doua perspective mizeaza, mai curind, pe consubstantialitatea politicii si comunicarii, privilegiind, in acelasi timp, aspectul simbolic, dar si cel pragmatic. Primele doua pleaca de la o conceptie a comunicarii centrata pe transmisie si circulatie de informatie sau, pentru a utiliza termenii lui Quéré, pe o conceptie epistemologica, inca dominanta, care vede comunicarea politica ca pe o productie si transmitere de cunostinte in mediul inconjurator, adica o comunicare-reprezentare. Ultimele doua, adica abordarea interactionista si cea dialogica, centreaza comunicarea pe constructia semnificatiei prin actiune reciproca, in vederea constructiei unei lumi comune, pozitive si normative, care face posibila gindirea spatiului public, adica o centreaza pe o conceptie praxiologica, in termenii lui Quéré.Utilizind perspectivele lui Denis McQuail (4) asupra comunicarii, constatam ca abordarea comportamentista si cea structural functionalista se subsumeaza perspectivei mecaniciste a transmiterii, iar celelalte doua, perspectivei simbolico-rituale. Urmarind trasaturile celor doua tipuri de comunicare, gasim, implicit, si o descriere condensata a comunicarii politice in cele doua ipostaze.

Jacques Gerstle, in cartea de fata, este pus in situatia deloc facila de a explica concret felul in care comunicarea politica isi legitimeaza spatiul de articulatie dintre comunicare si politica. El isi incepe demersul prin a declara confuzia existenta in jurul obiectului, confuzie ce vine din incertitudinea legata atit de comunicare, cit si de politica, ceea ce lasa un spatiu de manevra destul de larg in combinarea acestora. La aceasta se adauga multidimensionarea comunicarii politice si cimpul teoretic concurential, ambele punind probleme suplimentare in articularea coerenta a celor doua domenii. Premisa principala este ca noua disciplina, comunicarea politica, reprezinta un bricolaj de teorii, tehnici si practici. Prima parte a cartii este dedicata teoriilor si tehnicilor, iar cea de-a doua practicilor comunicarii, corespunzatoare pozitiilor de putere.