(1821- 1881) Alaturi de Lev Nikolaievici Tolstoi, Dostoievski este scriitorul care, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a conferit literaturii ruse dimensiunile uneia dintre cele mai mari literaturi ale lumii. Putini sunt scriitorii in literatura universala care sa fi tulburat constiintele si sa fi impresionat atit de profund umanitatea prin mesajul lor nu doar artistic, ci si istoric si religios, precum au facut-o acesti doi mari prozatori rusi. Carora trebuie sa li se adauge numele lui Ivan Sergheevici Turgheniev, pentru a putea constata ca literatura rusa a avut, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, marea sansa de a fi scrisa de trei condeie felurit acordate stilistic si tot atit de felurit conectate la problematica timpului lor, dar si la conditia de totdeauna a omului in istorie si in relatia lui cu divinitatea. Dintre ei, Feodor Mihailovici Dostoievski a tintit, in mod programatic, umanitatea secolului XXI, in care ne aflam noi si caruia el i-a intrevazut, in realitatile timpului sau, o nemaivazuta criza a constiintei de sine si a relatiei acesteia cu universul intreg. Problematica dezvoltata de Dostoievski pe temeiul acestei viziuni se regaseste in intreaga lui creatie: incepind cu romanul-povestire de debut Oameni sarmani din 1845-1846 si terminind cu romanul-epopee Fratii Karamazov din 1879-1880.
Intre cele doua momente ale devenirii creatiei dostoievskiene se inscriu proze de factura diferita, care dezvolta pe o spirala problema tragicului existentei umane, constant pusa in balans cu nazuinta fiintei umane catre frumos, catre lumina cunoasterii de sine si a iubirii de celalalt, ca adevar tamaduitor al suferintei in si prin istorie: Nopti albe (1848), Umiliti si obiditi (1857), Amintiri din Casa mortilor (1860- 1862), Insemnari din subterana (1864), Crima si pedeapsa (1866), Idiotul (1868), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875) si Jurnal de scriitor (1873-1880). Fiecare dintre scrierile amintite atesta relatia aparte pe care a avut-o inspiratia dostoievskiana cu forma narativa, de fiecare data innoita de scriitorul rus prin recursul la o strategie narativa foarte complexa care, in final, n-a avut o alta ratiune decit aceea a adecvarii ei cit mai perfecte la specificul unei viziuni cu totul originale asupra lumii. Situatia poate fi constatata nu doar pentru forma romanesca, dar si pentru nuvela si povestire sau schita, forme in care Dostoievski se dovedeste un adevarat maestru, atit in prima lui tinerete, cit si in ultimii ani ai vietii.